Ieri, zi de relax. Focus pe copil: ce sa facem sa se simta bine, sa isi umple rezervorul de bunastare sa o tina macar cateva zile daca tot incepe scoala.
Dimineata de joaca si leneveala, la 2 iesim sa ne bucuram de soare si miscare. Caram si bicicleta si trotineta, ca-i nehotarata. Ma bucur ca nu isi aminteste de role. Incarcam masina si plecam in parc. Alergam, ne jucam, ne mai intalnim cu prieteni si ma bucur ca macar o vreme apuc sa-mi trag sufletul. Nu am atata energie sa fiu partener de joaca full option 3 ore de activitate intensa.
Dupa 3 ore de nestat locului, de soare si miscare isi aminteste ca vrea sa mearga la magazinul Lego, isi aminteste ca bietii crocodili din Playmobil stau in acelasi tarc cu caii, CEEA CE E ABSURD, intrucat crocodilii mananca cai. Incerc sa ii explic ca poate au crescut impreuna si sunt prieteni, dar ea nu! Isi doreste sa mearga la Lego sa isi ia un tarc pentru crocodili (din banii ei).
Ce-s inca 20 minute pe langa cele 3 ore (imi zic) asa ca fac tot soiul de artificii sa indes cumva bicicleta in masina (nu in portbagaj care nu se inchide cand e si bicicleta) si mergem la Lego. Intram, ne uitam, este tarc. Dar e cam scump.
– “Ce parere ai? Sa mi-l iau?”
Dorinta de a spune NU, e-o porcarie, 5 piese de 2 bani! e mare. Stiu ca ar trebui sa o ajut sa judece singura, sa isi ia propriile decizii, nu sa-i spun ce sa faca.
Dar sunt obosita si flamanda si-i raspund la intrebare in loc sa o ajut sa isi raspunda singura:
– “Eu zic ca poti face un tarc din alte lucruri, nu cred ca e nevoie sa fie fix Playmobil”.
Il ia in mana, il pipaie.
Plusez.
– “5 piese identice! 45 de lei. Mi se pare aiurea, nu merita!”
Nu zice nimic. Mai pipaie putin punga aia si o pune jos.
– “Hai sa plecam!”
Ma bucur in sinea mea (phui, ce rapid si usor fost!) si plecam.
Pe scarile rulante, in timp ce urcam, isi pune mainile pe balustrada, isi sprijina boticul de maini si sta asa, cu ochii blegi de suparare.
Si asa cu botul plecat si ochii blegi ajungem acasa. Ne punem sa mancam, aceeasi expresie de durere devastatoare.
Nu ma mai pot abtine:
– “Stii, mi se pare cam nedrept sa fii asa suparata. A fost asa o zi faina, ne-am bucurat de parc, de soare, ne-am distrat, iar acum, pentru UN SINGUR lucru care nu a mers bine tu te bosumfli asa”
– “Ai vrea sa nu arat cum ma simt? Ai vrea sa ma prefac ca simt altceva?”
Punct ochit, punct lovit. Fix unde ma doare mai tare.
– “Sigur ca nu vreau sa te prefaci. Daca asta simti, e ok, exprima ceea ce simti!”
Am incurajat-o intotdeauna sa exprime ceea ce simte, sa nu tina acolo, in ea, sa nu reprime. Sa le lase sa iasa!
Dar de data asta cred ca m-a lovit si pe mine prea tare. Nu-mi pot lua gandul de la faptul ca e nerecunoscatoare si ca e nedrept sa se comporte asa dupa ce fac atatea sacrificii. De unde mi-o fi venit ideea asta de sacrificiu? Ca mi-a placut si mie afara in parc! Asa ca, in loc sa ma opresc, merg mai departe:
– “Cum spuneam, nu vreau sa te prefaci, dar sa stii ca mi se pare ca esti foarte nerecunoscatoare. M-am straduit toata ziua sa fac sa iti fie lucrurile pe plac. Ne-am distrat, ne-am jucat. Ai vrut la Lego, era ultimul lucru de care aveam chef, dar am facut-o si pe asta!. Si pentru ce? Sa te vad la sfarsitul zilei cu mutra asta devastata de parca intreaga zi ar fi fost degeaba!”.
– “Mama, tu ce vrei? Vrei sa imi spui tu cat timp sa stau suparata? Sau daca sa fiu suparata? E supararea mea, lasa-ma cu ea. Lasa-ma sa-mi treaca cand simt eu sa imi treaca!“
M-am oprit definitiv. Avea dreptate, mare, mare dreptate!
Cine sunt eu sa ii spun ei cum sa se simta, cat timp sa se simta cum sa se simta si cand sa ii treaca?
M-am retras in mine si am incepu sa vorbesc cu mine, nu cu ea! Supararea era a ei, dezamagirea si frustrarea erau ale mele, nu ale ei! In loc sa mi le rezolv ca un adult responsabil, i le puneam tot ei in carca! Parca nu le avea si ea pe ale ei.
Am stat fiecare cu supararea ei. Nu stiu ce si-a vorbit, a avut chef de o “lupta” cu tata. Nu stiu de ce pun ghilimele ca-i lupta pe bune, nu in joaca. Cel putin pentru ea. Si-o fi scos afara toata supararea, ca dupa 15 minute de lupta dura era toata transpirata, rosie ca focul dar ochii ii radeau. I-a trecut supararea.
Mie, nu numai ca mi-a trecut, dar a fost inlocuita de o profunda recunostinta pentru darul primit. Daca nu-mi zicea nimic, riscam sa stau acolo, in turnul meu de fildes, parinte atotputenic si autosuficent, care “stie mai bine” decat un mucos de copil de 9 ani! Dar nu, am luat 2 lovituri mari si late si am mai invatat o lectie: sa nu mai stiu eu in locul altei fiinte umane (indiferent de varsta) ce trebuie sa simta. Sa nu cred ca pot, prin propriile emotii negestionate sa o manipulez sa-si schimbe propriile sentimente!
Am mai invatat (inca o data, nu stiu cand o sa-mi intre in cap) sa am incredere in ea. Sa am incredere ca poate sa faca fata supararii. Sa am incredere ca stie ea mai bine cand sa ii treaca. Sa am incredere ca stie ce sa faca ca sa ii treaca.
Intrebare: Voi ati avut vreo lectie de invatat de la copiii vostri?
[sursa foto]
NOTA:
Daca v-a placut articolul, dati share si altora, poate le prinde bine! Daca vreti sa fiti la curent cu articolele mele, dati subscribe la newsletter.
In cazul in care va intereseaza cursul de parenting “Invatarea incepe la nastere” va puteti inscrie aici.
