psiholog cluj

Acum ceva vreme, cand inca imi era mult mai aproape partea academica am facut un studiu, de care sunt tare mandra iar acum si recunoscatoare fiindca il voi prezenta la Congresul International de Coaching cognitiv-comportamental de anul acesta. Fiindca are (evident) legatura cu parentingul sa va povestesc si voua despre ce este vorba.

De la ce am pornit?

Am pornit de la niste intrebari, pe care le am in primul rand ca si parinte, in al doilea rand ca si psiholog si in al treilea rand ca cercetator: cum anume, ca si parinti, putem imbunatati relatia pe care o avem cu copiii nostri, cum putem sa ne simtim cat de bine posibil in acest rol de parinte si mai presus de orice cum pot beneficia copiii nostri de pe urma faptului de a avea un parinte sanatos din toate punctele de vedere. Mai multe despre acest domeniu, care presupun ca va intereseaza cel putin in aceeasi masura ca si pe mine, puteti citi desigur pe acest site, unde va astept sa ne mai intalnim si sa schimbam ganduri, opinii, informatii, griji, bucurii si orice altceva mai aveti in acest domeniu. Dar sa revenim la studiul cu pricina.

C© www.imagia.roare a fost ideea studiului?

Ideea a pornit de la un alt interes personal (precum vedeti sunt o persoana plina de interese), care tine de domeniul psihologiei pozitive, iar in acest cadru m-a fascinat domeniul recunostintei umane, care nu e defel un concept nou, fiind o dispoziție umană apreciată în Creștinism, în Iudaism, în Islamism, Budism sau Hinduism. M-a interesat insa cum se poate “traduce” acest concept in perspectiva psihologica. Asa ca am cautat si am gasit cercetari care au pus în evidența impactul recunoștinței asupra stării de bine. Mai specific, o atitudine de recunoștința:

  • este asociată cu o stare de bine îmbunătățită, atât din punct de vedere fizic cât și psihic – adica persoanele recunoscatoare se simt mai bine
  • prezice satisfacția cu viața chiar și când sunt controlate variabile cum ar fi trăsăturile de personalitate – adica indiferent ce personalitate au (mai linistita, mai vulcanica, mai pesimista, mai optimista), persoanele recunoscatoare sunt mai satisfacute cu viata lor.
  • faciliteaza comportamentele prosociale, adica persoanele recunoscatoare sunt mai predispuse in a-i ajuta pe ceilalti
  • poate fi benefică în formarea relațiilor interpersonale

Ati putea zice ca e destul de intuitiv, insa sa stiti ca in domeniul cercetarilor nimic nu e sigur pana nu e demonstrat! Chiar daca o idee e plauzibila, doar cercetarile o pot face sa fie acceptata, implementata, folosita.

În lumina celor de mai sus, pare cat se poate de oportuna studierea recunoștinței în relatia părinte-copil deși până în prezent nu există studii care să fi abordat această problematică.

Prin urmare, am facut un studiu explorator, adica nu neaparat m-am bazat pe ceea ce a fost deja studiat (fiindca inca nu a fost) si mi-am propus sa vad in ce masura recunostinta (atat de benefica se pare pentru un individ) ar fi benefica in parenting. Asa ca mi-am propus sa investighez experimental efectele unei perspective recunoscătoare a relației părinte-copil asupra  diverselor aspecte ce țin de parenting în sens larg. Mai specific, mi-am propus să vad în ce măsură daca intervin asupra stării de recunoștință pe care o au parintii în relația cu copilul lor acest lucru va aduce imbunatatiri la nivelul practicilor parentale, a convingerilor parentale și a emoțiilor trăite față de copii, a stării de bine parental și asupra stresului parental. 

Cum se poate interveni asupra recunostintei?

Acum e cat se poate de legitima intrebarea: oamenii recunoscatori sunt asa pentru ca asa sunt ei, adica se nasc mai predispusi in a fi recunoscatori sau recunostinta se invata? Ambele variante sunt adevarate, insa daca se intampla ca unii dintre noi ne-am nascut mai putin recunoscatori din fire, asta nu inseamna ca suntem “condamnati” la a fi vesnic nerecunoscatori, ci inseamna ca va trebui sa depunem putin efort in a cultiva o stare de reconstinta. O modalitate simpla si eficienta e tehnica jurnalului recunostintei (scrierea zilnica a trei lucruri pentru care suntem recunoscatori), care nu e o tehnica inventata de mine, o puteti vedea la finalul articolului, prezentata de Martin Seligman, un psiholog contemporan care a schimbat focusul in psihologie dinspre probleme inspre starea de bine. “Traducand” in domeniul parentingului tehnica aceasta, inseamna a scrie la finalul zilei trei lucruri din relatia cu copilul nostru pentru care suntem reconscatori. Nu e vorba doar de lucruri marete (sunt recunoscatoare ca a facut la olita) pot fi lucruri marunte (mi-a dat seara un pupic de noapte buna). 

Daca ne gandim putin la experienta noastra de parinti – plina de responsabilitati, greutati, griji, stres, nesomn – nu e de mirare ca uneori trecem cu vederea peste aspectele pozitive ale faptului de a fi parinte. Exercitiul a avut exact acest scop: focalizarea atentiei inspre aspectele pozitive.

Cum am realizat efectiv ceea ce mi-am propus?  

Aici, evident cu ajutorul parintilor participanti la studiu. In etapa initiala parinti s-au inscris in studiu si au completat niste chestionare.

Grupul de parinti a fost ulterior impartit in doua subgrupe:

  • un grup cu interventie – scrierea acestui jurnal al recunostinţei despre aspectele pozitive din relaţia cu copilul pe parcursul a 12 zile consecutive
  • un grup de control – acest grup nu a primit nicio sarcina de realizat

Chestionarele pe care le-au completat participantii aveau in vedere diverse dimensiuni ce ţin de parenting (comportamentale, emoţionale şi cognitive), precum şi starea de bine şi stresul parental. Toate aceste dimensiuni au fost evaluate atât înaintea cât şi după intervenţia propusă. Ideea e ca daca exista imbunatatiri intre cele doua etape pentru grupul cu interventie concomitent cu lipsa imbunatatirilor pentru grupul de control, putem zice ca interventia e eficienta.

Ce am obtinut? 

Am obţinut îmbunătăţiri pe doua dimensiuni ce tin de parenting in grupul de interventie:

  1. dimensiunea comportamentală a parentingului şi 
  2. o dimensiune ce tine de perceperea dificultăţilor legate de copil

insa pe dimensiunea comportamentala am obtinut imbunatatiri si la grupul de control. Pe dimensiunea ce tine de perceperea dificultăţilor legate de copil am obtinut imbunatatiri intre cele doua etape la grupul de control, insa nu am obtinut diferente intre cele doua grupe in cea de-a doua etapa.

Pare confuzant? Nu-i usoara statistica, dar ca sa “traduc” rezultatele cat mai corect posibil, as putea zice ca s-au obtinut imbunatatiri, insa nu s-a putut confirma daca aceste imbunatatiri tin de interventia propriu-zisa sau nu.

E destul de putin, ati putea zice, si nu as putea sa va contrazic. Rezultatele obţinute nu oferă suficiente informatii pentru a formula o concluzie fermă în ceea ce priveşte eficienţa acestui tip de intervenţie. E posibil ca îmbunătăţirile observate atât la grupul de intervenţie cât şi la cel de control să fie influenţate de o multime de alti factori, foarte greu de controlat cum ar fi dorinta (de altfel legitima) de a ne prezenta intr-o lumina favorabila cand raspundem la chestionare sau uneori intrebarile din chestionare ne fac sa ne punem anumite probleme si acest lucru in sine sa produca imbunatatiri. Având în vedere mărimea destul de redusă a grupului, rezultatele obţinute au un caracter preliminar. 

Sa stiti ca multe studii sunt aidoma celui de mai sus, stiti unde e diferenta majora? In modul de prezentare al rezultatelor. Puteam sa ma opresc in a expune doar ceea ce a “iesit bine”, adica sa va spun ca am obtinut imbunatatiri pe doua dimensiuni si sa va arata grafice care sa ilustreze clar lucrul acesta. N-ar fi fost corect, asa ca v-am prezentat intreg tabloul.

Nu am suficiente date (inca) care sa sustinta ca tehnica aceasta ar fi una eficienta. Sunt date care arata ca e o tehnica promitatoare. Asa ca decideti singuri daca o practicati sau nu, dar daca functioneaza sau nu neaparat sa-mi dati de veste si mie!

Comments

comments