parinti si copii prieteni

Mami, cine vine azi la noi? Poate veni Elia si Iona? Sau Alex? Sau Ada? Cu intrebarea aceasta am fost intampinata aproape zilnic la gradinita. De doua saptamani a inceput scoala. S-a schimbat ceva, nu mai e Ada, Alex, Elia sau Iona. E Andrei. Mami, poate veni Andrei la noi? Sunt sigura ca se vor mai adauga nume, in fond au trecut doar doua saptamani. Ma bucur ca are prieteni cu care vrea sa petreaca timp, ma bucur ca ii pot oferi o casa cu usa larg deschisa, ma bucur ca pot auzi casa plina de rasete (chiar si plansete uneori). Dar unde sunt eu pe lista asta de nume?

Pai nu sunt. Poate o sa fiu si eu pe vreo lista de-a ei candva, dar nu pe aceasta (sau nu inca).

„Parintii nu pot fi niciodata prietenii copiilor lor, pot avea o atitudine prietenoasa, dar prietenii adevarati sunt copiii de varsta lor cu care fac tot felul de nebunii, alaturi de care descopera lumea de la nivelul lor”

citesc intr-un articol scris de mamica urbana in urma conferintelor Michael Thompson in Romania. O afirmatie imbucuratoare si terifianta in acelasi timp.

Adica nu suntem noi cei carora proprii copii le vor inalta statui cand vor creste?

Nu vom fi cei mai cei in amintirile lor?

Nu ne vor multumi pe veci pentru ce-am facut pentru ei?

Poate da, poate nu – in acelasi articol citesc un alt adevar:

„daca ii rogi pe adulti sa povesteasca o intamplare fericita din copilaria lor, aceasta nu este legata de parinti”.

Alta lovitura.

Ma gandeam acum, citind articolul acesta cu bucurie amestecata cu tristete la seara petrecuta ieri cu fetita mea si cu Andrei (bineinteles). Daca cineva intra aseara in camera ar fi jurat ca am fost jefuiti. Vreo 5 paturici cu care se invelea cand era bebelus si care acum sunt “jucarii” erau intinse perfect pe jos. Era o petrecere. Sertarul plin cu jucarii le plus era gol acum. Fiindca toate jucariile de plus erau, evident, la petrecere. Asa ca si cutia cu jucariile de bucatarie era goala. Doar era nevoie sa avem grija de musafiri. Si pe masura ce se goleau alte sertare si alte cutii eu incepeam sa fiu iritata. Mama lui Andrei, grabita sa ajunga acasa – asemenea. Si cand am fost anuntate ca urmeaza un spectacol, amandoua am sarit „Bine, bine – dar sa fie scurt ca e tarziu!”

Fie vorba intre noi nici nu era asa tarziu, doar ca voiam sa prevenim nesfarsitul sir de „Nu vreau sa plecam, inca 5 minute, te rog”. Si a inceput spectacolul. Eu si mama lui Andrei, asemenea jucariilor de plus, eram simpli invitati la petrecere. Copiii nostri erau insa vedetele. Si a urmat o poveste minunata in care un povestitor (fetita mea) care era si regizor, scenarist si producator (cand a devenit si actor mintea mi-a zburat la Woody Allen) ne spunea despre peripetiile unui caine care n-am fost atenta cum anume a devenit pe rand melc si elefant (Woody Allen e mai simplu de urmarit totusi). Era si cu niste flori, cu un munte care era mare dar care elefantului ii parea „mic cat o albina” – aici iar mi-a fugit gandul la…  teoria mintii. Cea care ne zice ca doar de la o anumita varsta copiii pot sa vada lucrurile din perspectiva altuia.

Am realizat ca n-as fi putut fi partenerul ei de joaca asa cum a fost Andrei. De ce?

  • Fiindca mintea mea zbura la Woody Allen, la teoria mintii, la creativitate, la exprimarea artistica, la lipsa de inhibitie, la jocul cooperativ – toate concepte mult prea abstracte.
  • Eu nu puteam fi caine-melc-albina-elefant. Dar Andrei putea (si o facea chiar foarte bine).
  • Fiindca nu am 6 ani si oricat m-as stradui imi place mai mult sa conversez despre Woody Allen decat despre elefanti si albine care se transforma ametitor.

Nu credeti ca nu ne jucam niciodata jocuri ca cele de mai sus. Ba ne jucam, chiar mult zic eu, insa ne jucam atunci cand nu are alternativa. Ca sa o citez: “tu nu stii sa te joci ca un copil”.

Poate peste ani, cand cineva o sa o roage sa-i povesteasca o intamplare fericita din copilarie poate o sa zica „atunci cand a venit Andrei si am facut o petrecere extraordinara si un spectacol minunat cu tot felul de peripetii si animale”. N-o sa fiu in intamplarea fericita, dar o sa fiu bucuroasa. Fiindca are copii in jurul ei care ii sunt prieteni. Fiindca avem usa casei larg deschisa pentru ei. Fiindca nu am lasat frustrarea de a vedea casa intoarsa pe dos sa stea in calea jocului copiilor. Fiindca o sa aiba intamplari fericite din copilarie despre care sa povesteasca. Chiar daca nu or sa fie cu mine.

Nu pot fi cel mai bun prieten de joaca al ei.  Poate e adevarat ca

„singura activitate, cea mai importanta, este sa va iubiti copiii si sa petreceti timp impreuna cu ei. Sa fiti disponibila emotional pentru copiii vostri.”

Am lasat cafeaua si o discutie de adulti pentru un spectacol cu o naratiune cam incoerenta, cam abstracta desi cu personaje reale si cu multe onomatopee.

Daca nu sunt cel mai bun prieten de joaca sunt in schimb cel mai stabil om din viata ei. Cred ca asta e locul meu si al tuturor parintilor. Alaturi de copiii nostri, stabili in iubire si in disponibilitate dar nu neaparat pe lista celor mai buni prieteni!

Voi ce credeti, de ce nu e benefic pentru copii sa le fim cei mai buni prieteni?

[sursa foto]

Comments

comments