psiholog copii cluj

Deja încep să mă gândesc la şcoală – mai e puțin până la ziua Z, ziua în care începe școala. Vedeţi bine că vorbesc la plural nu fiindcă aşa vorbesc eu despre copilul meu, dar şcoala începe şi pentru copii şi pentru părinţii lor. Sigur, pentru fiecare diferit, dar începe pentru amândoi.

Încep cu mine, fiindcă am stat şi m-am gândit, oare pentru mine, ca părinte ce înseamnă “începe şcoala” sau ce înseamnă şcoală, în general? Care sunt aşteptările, temerile, speranţele şiîngrijorările mele pentru începerea anului şi pentru anul şcolar în general? În primul rând am vrut să îmi lămuresc şi să îmi definesc mie, în faţă mea, un fel de atitudine generală despre şcoală. Nu de alta, dar ceea ce gândesc şi simt eu faţă de şcoală, fie că sunt conştientă, fie că nu, va ghida şi influenţa ceea ce transmit copilului meu în legătură cu şcoala.
Aşadar, mă pun pe visat cu ochii deschişi şi încep să depăn imagini şi amintiri despre cum eram eu la şcoală. Îmi imaginez gimnaziul şi liceul fiindcă din primii ani nu-mi mai amintesc nimic. Dar mă opresc din visare fiindcă mă împotmolesc – am sentimente contradictorii faţă de şcoală. Când visez la mine aşa cum eram la şcoală simt plăcere. Când mă gândesc ca şi părinte că începe şcoală îmi vine să mă iau cu mâinile de cap.

Mie mi-a plăcut la școala când eram elevă, așa că stau și mă întreb: ce anume mi-a plăcut?

  • Profesorii? DA. Majoritatea, nu toți.
  • Colegii? DA
  • Ce învățam, materiile școlare? Paradoxal poate pentru unii dar DA. Majoritatea. Mi-a plăcut literatura, matematica, chimia, biologia, aproape tot.

Şi atunci? De ce sentimente contradictorii? Că ATUNCI mi-a plăcut. Dar ACUM? Acum mă frustrez că nu sunt manuale disponibile când începe anul, că programa e stufoasă, că trebuie să mă chinui împreună cu copilul meu să-i facem faţă. Că ritmul e ameţitor. Că unele lucruri merg prea greu, altele prea uşor. Că la unele chestii se pricepe foarte bine şi la altele nu.

Şi atunci mi-am dat seama că ce am trăit eu la şcoală poate fi diferit de ceea ce trăieşte copilul meu. Nu mă refer aici la schimbările vremurilor. Mă gândesc că eu, ca părinte, e foarte posibil să am o altă atitudine faţă de şcoală ACUM versus atitudinea ce-am avut-o ATUNCI, când eram elevă. Am realizat că în spatele faptului că mi-a plăcut şcoala (atunci) stă faptul că mi-a plăcut să învăţ. Şi plăcerea de a învăţa a fost evident legată de şcoală când am fost de vârstă şcolară. Plăcerea de a învăţa mi-a rămas, dar mediul de învăţare s-a schimbat acum. Acum învăţ singură, învăţ de la oamenii din jurul meu, de la clienţii mei, de la copilul meu. Când vorbeam acum ceva vreme despre caracterul copiilor şi despre valori vă îndrumam înspre un chestionar care să va ajute să le identificați. Love of learning, plăcerea de a învaţa e o valoare, e o calitate umană. Nu toţi o împărtăşesc. Sau nu la toată lumea această valoare e în capul listei de valori, în acele top 3 valori în care sufletul nostru se simte “acasă”. La mine este, aşa că mi-e uşor să o transmit mai departe. Şi poate tot de aceea am simţit plăcere când mergeam eu la şcoală.

jonkrauseeducation1Sigur, nu pot să întorc vremurile înapoi şi să fiu elevă şi să transmit acea dragoste faţă de şcoală copilului meu. Mai ales că, amintirile mele de acum pot fi total diferite de ce trăiam atunci. Dar acces nu mai am decât la amintiri, nu la trăirile de atunci. Pot în schimb să transmit dragostea de învăţare, plăcerea de a afla lucruri noi şi să valorific cât pot de mult ceea ce îmi oferă mediul. Şcoala este mediul principal de învăţare dar nu e unicul aşa că exact acest lucru vreau să îl transmit. Că e minunat să înveţi în viaţa asta, că oamenii învaţă încontinuu, că e păcat să ne oprim vreodată din a învăţa şi că şcoală e făcută să îi ajute pe copii să înveţe.

Totuşi, şcoala e un sistem şi ca orice sistem are şi lucruri bune şi lucruri rele. Nu-i cum să fie altfel. Şi în loc să îi transmit că şcoala e extraordinară, unică şi fără cusur sau că e oribilă, inutilă şi groaznică, prefer să îi transmit că la şcoală se întâmplă tot felul de lucruri minunate, că acolo poate învăţa multe dar că nimic nu e perfect – drept urmare se poate întâmpla ca unele sarcini să fie plicticoase, altele prea grele, altele neinteresante. Sarcinile plictirsitoare sau grele sau neinteresante va trebui să le facă pentru că… așa merge treaba, nu poţi să faci numai ce îţi place, ce ţi se pare interesant şi uşor. De altfel și în viață e valabil același lucru. Şi în viaţă, ca şi în şcoală va face şi lucruri grele, şi lucruri neinteresante sau plicticoase. Vor sluji şi ele la ceva.

Haideți să vă arăt o mostră de discuție de-a noastră, care se suprapune foarte bine cu cele de mai sus. Am întrebat-o pe Prințesa mea Buclucașă ce simte despre faptul că începe școala. Știti ce mi-a răspuns?

 – O, nuuuuu!! cu o voce sfârșită și torturată
– De ce, nu-ți place școala?
– Nu, e oribil acolo!
– Interesant, zic eu, dar păreai tare veselă de fiecare dată când te luam de la școală, ca să nu mai zic că trebuia să trag o oră de tine să te iau de la joaca cu colegii după ore. Eu aveam impresia că ți se pare amuzant și interesant la școală. Te prefăceai?
– Nu mă prefăceam, zice ea. Defapt uneori e oribil și alteori e teribil de amuzant. Dar mami, nu cumva să afle doamna învățătoare că unele lucruri mi se par oribile, fiindcă ei îi place mult la școală și cred că s-ar supăra daca ar ști. (Vedeți, copiii ȘTIU, ei VĂD cui îi place școala)
– Bine, nu-i spun, dar zi-mi și mie ce ți se pare oribil și ce ți se pare amuzant?
– Îmi place la școală la pictură, la muzică, la engleză, la orele de dezvoltare personală, îmi place că râd așa mult cu colegii și doamna învățătoare. Dar în rest mi se pare oribil.
– Adică orice faci cu doamna învățătoare ți se pare oribil? (pentru ea orele de comunicare, matematică, explorarea mediului sunt una și aceeași treabă – ore cu doamna învățătoare). 
– Nu, nici asta. Îmi place când învățăm despre mediu, despre creier, despre apă, despre soare. Defapt dacă mă gândesc mai bine nu-mi plac FIȘELE. 
– Dar ce nu-ți place la fișe?
– Mi se pare greu să le fac și sunt invidioasă pe ceilalți copii fiindcă lor nu le e greu. Și sunt oribil de plictisitoooooare!
– Păi mai ții minte ce te-am întrebat: cum e la școală? și tu ai răspuns: oribil. Ca și cum TOTUL de la școală e oribil. Oare nu e mai corect să zici că sunt și lucruri bune și lucruri rele când vine vorba de școală. Cum ar fi: îmi place la școală fiindcă e amuzant și învăț lucruri noi și nu îmi place la școală când trebuie să fac fișe!
– Ba da, asa e, dar să știi că fișele alea sunt absolut oribile!

Nu am mai contrazis-o. Are dreptatea ei, sunt oribile fișele, scopul meu nu era să o fac să îi placă fișele, scopul meu era să îi vâr un ghimpe de îndoială, să o fac să pună sub semnul întrebării afirmația vehementă: E oribil la școală! O să încerc ori de câte ori îmi va da ocazia să o ajut să vadă atât părțile plăcute cât și cele neplăcute care vin la pachet cu mersul la școală!

Avem o sarcină ca și părinți, o sarcină poate chiar mai grea decât sarcina de a tolera frustrarea când copii au de făcut teme, au de citit sau au de făcut FIȘE. Aceea de a-i ajuta să vadă școala ca fiind locul principal în care acum învață, ca fiind locul principal unde află lucruri interesante. Nu ne putem baza doar pe profesori și învățători, fiindcă unii sunt mai dedicați meseriei, alții mai puțin. E ȘI treaba noastră, a părinților, nu numai a mediului școlar să îi ajutăm pe copii să le placă școala.

Sursa foto: http://bit.ly/1KvAPJU, http://bit.ly/2hsCext

Comments

comments