Stiu că e vacanţă, dar uite că mie tot la şcoală îmi sta capul. Poate pentru că fiica-mea e şcolar, poate pentru că am mulţi copii şcolari în Cabinet, poate că am eu o relaţie specială cu învăţarea, poate că noul plan-cadru mă împinge să mă gândesc mai mult la ce pot face, dar e cert că mă preocupă şi interesează scoala din toate punctele de vedere – ca mamă, ca om şi ca psiholog.
“Nu e motivat deloc să înveţe!”,
“Pur şi simplu nu-i place la şcoală!”,
“Atât ne luptăm cu şcoala asta!”,
“Nu ştiu ce să mă mai fac când vine vorba de şcoală”
sunt cuvinte pe care le aud adesea,
atât de la părinţi cât şi de la copii. Ştiu, nu avem un sistem de învăţământ extraordinar, nu avem profesori pregătiţi, avem prea mulţi distractori in jur – telefon, internet, tabletă. Sigur că da, toate sunt adevarate dar mă întreb de ce echivalăm învăţarea cu şcoala? Poate ca să avem pe cine da vina! Eu zic că deşi şcoala şi învăţarea se aseamană în anumite aspecte, se şi deosebesc în altele. De ce e important să ştim diferenţele? Fiindcă e mai uşor să acceptăm scoala dacă valorizăm învăţarea şi e mai uşor să învăţăm dacă vedem că PARTIAL cel puţin, învăţarea are loc în şcoală. Dar să vedem cum anume:
Prin ce se aseamană şi prin ce se deosebeşte învăţarea de educaţia formală (scoală)?
- Atât educaţia formală cât şi învăţarea au loc în școală. Prin aceasta se aseamănă. Dar învățarea, spre deosebire de educația formală nu are loc exclusiv în școală. Învățarea se întâmplă peste tot, nu are limită nici de timp, nici de vârstă, nici o delimitare geografică.
- Putem influenţa ca si părinţi atât educatia cât si învăţarea. Dar puterea noastra de influenţă asupra educaţiei e destul de limitată, în timp ce influența asupra învățării e nemarginită.
- Educația formală are loc la anumite vârste (mai mult sau mai puțin obișnuite sau tipice) în timp ce învăţarea are loc pe tot parcursul vieții.
Dintre toate cele de mai sus m-aș opri asupra unui punct, anume influența noastră asupra învățării și educației. Nu o să insist asupra influenței pe care o putem avea în educație, pentru că acolo prima dată trebuie trecute obstacolele de tipul atitudinii “celălat e de vină, eu nu pot face NIMIC”. Așa că mă concentrez asupra învățării, fiindcă acolo putem face mult mai multe. E mai dificil să ne propunem să îi determinăm pe copii să le placă școala, dar mai realizabil e să ne propunem să îi ajutăm să le placă să învețe.
“Cum să îmi ajut copilul să îi placă să învețe?” vs “Cum să îl fac să îi placă școala?”
Cum putem face lucrul acesta? Cum îi ajutăm pe copii să le placă să învețe?
Vorbiți despre interese nu despre materiile de la școală
Zilele trecute m-am întâlnit la cabinet cu o adolescentă de 12 ani. Mama ei era îngrijorată fiindcă performanţa şcolară scăzuse şi fetiţa era foarte dezinteresată de şcoală. “Nu o interesează nimic.” îmi spune mama ei. Doar telefonul ăla nenorocit”. Ne-am întâlnit toate 3 la cabinet. Când a venit, o pereche de căşti îi atârnau la gât. “Ce asculţi?” am întrebat-o? Nu am mai putut-o opri. 20 de minute am vorbit despre muzică, războiul stelelor şi fotbal (da, fotbal, şi fetelor le place fotbalul). O interesa mai mult decât telefonul. Nu am vorbit însă de matematică, geografie şi istorie. Pentru că învăţarea nu se limitează la materiile şcolare. Învăţăm ceea ce ne interesează. Ceea ce ne pasionează, ceea ce ne mişcă. Fă ceea ce îţi place şi nu vei munci o zi în viaţa ta zice o zicală. Învaţă ceea ce te interesează şi nu vei suferi o zi în viaţa, aş zice eu.
Legați interesele și învăţarea de educație
Fetiţa mea e fascinată de aproape tot ce-o înconjoară. Me happy 🙂 Mai puţin de un lucru. Matematica. Me sad 🙁 Sad dar nu descurajată. Credeţi că mi-am fixat drept scop să o pun să înveţe cu forţa la matematică? Nicigand. Încet, cu paşi mici şi siguri îi arăt că matematică e parte din atâtea lucruri care o interesează. E fascinată de cum funcţionează lucrurile care se mişcă: un motor, o construcţie, o maşină. Îi arăt că acolo e matematică. O fascineza cerul, constelaţiile, planetele. Îi arăt că şi acolo e matematică. O fascinează modul în care se combină diferite substanţe. Şi acolo e matematică. Poate o să rămână până la adânci bătrâneţe cu fobia asta de matematică. Asta e, nu-i o tragedie. Nu TREBUIE să îi placă matematica. Dar e de datoria mea să o ajut să vadă cât e de prezentă în lucrurile care o interesează.
Încurajați învăţarea nu notele scolare
Atât de mult ne putem cicăli copiii cu şcoala că nu-i de mirare că dezvoltă tot soiul de atitudini anti-şcoală. Un copil interesat de fotbal o să înveţe numele tuturor jucătorilor din echipa preferată. Un copil interesat de muzică o să dorească să asculte TOATE albumele formaţiei preferate. O să dorească să cunoască ISTORIA lor, o să dorească să cunoască de unde sunt. Un copil interesat de a citi cu timpul va deveni implicat în studiul limbii române, un copil interesat de tehnică cu timpul va îndrăgi matematica. Dacă însă ne centrăm pe notele şcolare acestea pot fi mai bune sau mai puţin bune, mai mult sau mai puţin influenţate de factori care nu ţin de copil. Sigur, un copil cu note bune va fi mai motivat să înveţe. Nu spun că notele şcolare nu sunt importante. Mai ales la copiii mai mici, de şcoală primară, sunt importante din cel puţin două motive:
- copiii se evaluează în raport cu ceilalţi (oricât ne-am dori noi contrariul). Dacă au note mici riscă să se evalueze că fiind “mai proşti” decât ceilalţi. Prin urmare notele şcolare sunt importante în stabilirea ierarhiei şi a locului copilului în această ierarhie
- dacă locul în ierarhie e undeva destul de jos cel mai probabil acest lucru se va reflecta în stima de sine, în încrederea în forţele proprii.
A lăsa ca unitate de măsură a performanţei doar notele şcolare poate avea costuri mai mari decât ne-am închipui sau ne-am dori. Numai că la şcoală acesta e standardul de aur: notele. Sarcina noastră de părinţi nu e să spunem că nu contează notele, această ar fi o extremă nedorită, întrucât notele sunt până la urmă o unitate de măsură fie că vrem, fie că nu. Dar nu trebuie să lăsăm că ele să fie UNICA unitate de măsură. Cu alte cuvinte, notele sunt importante, dar nu sunt cel mai important lucru de pe pământ când vine vorba de învăţare şi nici nu e o catastrofă dacă ele nu sunt la nivelul dorit.
Răsplatiți, recompensați învăţarea
Sărbătoriţi dorinţa lor de învăţare. Apreciaţi efortul pe care îl depun pentru a cunoaşte mai mult despre ceea ce îi interesează. Gândiţi–va că nici măcar profesorii nu cred că ştiu (o parte, nu toţi) pentru ce învaţă elevii, de ce învaţă acele materii, lace le folosesc? Cumva copiilor le parvine implicit mesajul că trebuie să meargă la şcoală de dragul de a merge la şcoală. Când vine vorba de copii nu e deloc de drag, e de necesitate! Vorba unui copil, de ce să merg la şcoală – nu am niciun beneficiu şi nuîmi foloseşte la nimic! Nu e la fel cu interesul şi cu învăţarea. Acolo beneficii există. Există plăcerea de a cunoaşte, există plăcerea de a vedea că poţi face ceva ce nu puteai înainte. Plăcerile intră la capitolul recompensă. Şi noi că părinţi ar trebuisă răsplătim acest lucru. Nu zic să îi luaţi copilului ultima kendama fiindcă a învăţat numele tuturor jucătorilor de fotbal ai unei echipei. Dar zic să va bucuraţi deodată cu ei de această învăţare. Cine ştie, poate văzând că există beneficii în a invăţa, or să ajungă să îi intereseze şi o materie de şcoală. Apoi două. Mai ales dacă vor reuşi să facă legătură între cunoaştere şi materia şcolară.
Învăţaţi voi înșivă și vorbiți copiilor despre acest lucru
Păi ce, EU să învăţ? La vârsta asta? N-am terminat şcoala? Vă invit să recitiţi primul paragraf. Învăţarea NU are loc numai în şcoală, are loc oriunde şi pe tot parcursul vieţii. Nu cred că putem fi parinti dacă nu învăţăm. Şi dacă singurul lucru pe care îl învăţăm e cum să fim părinţi mai buni. Dar cu siguranţă mai sunt şi alte lucruri pe care le învăţăm ca părinţi – mai învăţăm despre cum să ne învăţăm copiii să facă diverse lucruri, învăţăm numele personajelor din desene animate, învăţăm o reţetă nouă de mâncare, învăţăm versurile unei melodii să putem ţipa în maşină când nu ne vede nimeni. Fiecare cu vârsta şi învăţările lui. Însă aş atrage permanent copiilor atenţia că şi eu ca părinte învăţ şi că lucrul acesta mi se pare extraordinar. Am fost la o prezentare – Cum să generezi un cortex uman în laborator. Am venit foarte entuziasmată și încântată de acolo. Am povestit cel puțin o jumătate de oră despre ce am învățat, ce am aflat nou. Poate contribuia și entuziasmul meu, dar fiica-mea, cum mă opream din vorbit mă intreba: Hai, mai spune, ce ai mai învăţat?
Ar fi minunat ca şcoala să instituie dorinţa de învăţare în copiii nostri. Din păcate pentru procesul educaţional, planul-cadru e unul în defavoarea copiilor. În primul rând pentru că nu există standarde de evaluare. Citiţi aici un manifest al profesorului Mircea Miclea. Care este concluzia? Copiii TREBUIE să înveţe. De ce, cât şi cu ce scop? Asta nu se ştie. Şi cei mai multi dintre ei nu vor afla la şcoală. Nu-i uşor deloc să menţinem copiii interesati şi motivaţi în aceste condiţii. Dar dacă şi noi ca părinţi ne retragem, mă întreb ce-or face copiii noştri?
