Cand am vorbit saptamana trecuta despre “Cand e nevoie de psihoterapie pentru copii”, ziceam ca o sa vorbesc si despre cum stim ca parinti cand sa mergem cu copilul la psiholog? Ca sa raspund mai usor o sa ma ghidez dupa ce aud prima data de la parinti, primele cuvinte pe care le spun ei cand vin la mine pentru ei insisi sau pentru copiii lor.
– Am vazut eu ca prefera sa se joace singur mai degraba decat cu alti copii. Am tot incercat sa-i aduc copii cu care sa se joace dar nimic nu pare sa functioneze
– Am vazut ca e mai retras, mai melancolic, dar m-am gandit ca dupa ce mai creste o sa fie mai bine.
– De multa vreme simt ca ceva nu-i in regula.
– Parca ma vad pe mine cum eram la 12 ani. Retrasa, speriata, infricosata. Nu vreau sa treaca si copilul meu prin ce-am trecut eu.
Ca parinti “stim” instinctiv ca ceva e in neregula. Ca oameni, uneori avem dreptate, alteori ne inselam. Pentru a afla daca instinctul nostru ne semnaleaza o problema reala sau una inchipuita cel mai simplu si eficient e sa verificam:
– cu cei din jurul nostru – cu alti parinti care au copii cu varste similare “Copilul vostru plange cand il lasati la gradinita? Cat timp ii ia pana se linisteste? E suparat pe voi cand il luati dupa amiaza acasa?
– cu alte persoane care au grija de copilul nostru – “Si cand e cu tine face atatea nazuri la masa?
– cu un psiholog – care in urma unei evaluari va poate lamuri daca problema copilului vostru e una obisnuita sau una care poate semnala alte probleme.
– M-am saturat! Ma cert intruna cu sotul/sotia, ma simt extenuata intreaga zi.
Uneori nu “vedem” o problema, uneori e mai usor sa vedem consecintele. Vedem ca viata de familie se destrama incet, vedem epuizarea noastra. Niciunele nu sunt consecinte ale unui copil-problema, dar pot fi consecinte ale unui copil care are probleme.
– Nu mai fac fata. Imi e si frica sa o spun cu voce tare, dar m-am saturat de propriul meu copil.
Nu-i deloc neobisnuit, as zice chiar ca e mult mai obisnuit decat sunt dispusi multi parinti sa admita, sa ne fie greu sa fim parinti. Simtim simultan ura si dragoste fata de propriul copil, desnadejde si incredere in propria capacitate de a fi parinti buni, tristete si bucurie in viata de familie. Uneori facem fata acestor trairi care parca trag de noi in doua directii total opuse, alteori simtim ca realmente suntem pe punctul de a se rupe ceva in noi. Nu asteptati pana probleme de cod galben devin cod portocaliu.
– Am divortat recent. Am citit mult despre cat de daunator e divortul pentru copii. Mi-e frica sa nu-mi fi distrus copilul pentru totdeauna!
– Refuza sa mearga la scoala.
Divortul, inceperea scolii sunt evenimente de viata majore care sunt pentru multi copii problematice. Sa nu mai zic de cat stres reprezinta pentru parinti. Unii au nevoie sa invete sa faca stresului, altii au nevoie sa inteleaga ce se intampla, altii au nevoie sa depaseasca probleme specifice: (“Ce le spun celorlalti copii despre divortul parintilor mei?“).
– Invatatoarea a zis ca nu mai poate tine orele din cauza lui. Deranjeaza in permanenta orele.
E greu pentru multi dintre noi sa admitem ca ar putea fi probleme mai dificile cum ar fi ADHD, comportament agresiv, comportament opozant. Ne e teama sa nu ne prabusim sub povara unui “diagnostic” de sanatate mentala, dar daca nu admitem ca exista o problema cum am putea ajunge sa o si rezolvam?
– “Copilul meu e prea… timid, exuberant, suparacios, agresiv…”.
Acest “prea…“ da multe batai de cap parintilor. Ce inseamna “prea…”? Am avut o fetita la psihoterapie, venita fiindca parintii erau ingrijorati ca “e prea competitiva”, fetitei ii era foarte teama sa nu cumva sa greseasca la scoala. Nu a trecut mult pana sa traducem acest “prea…”. Atunci cand ea sau colegii ei de scoala greseau, invatatoarea “le dadea cu cartea in cap” si ii umilea in fata clasei. Dincolo de faptul ca imi pare rau sa aud ca exista in continuare in zilele noastre dascali care mai folosesc asemenea metode pentru a creste dragostea de invatatura a copiilor, nici nu-i de mirare ca ii era teama sa nu greseasca. Pedeapsa pe care o primea cand gresea nu era deloc una pe masura. Dintr-o problema de “prea mare competitivitate” a copilului am ajuns la o problema cat de poate de practica si de alta natura: cum determinam invatatoarea sa se opreasca din folosirea acestor metode de invatare. Uneori problema e la nivelul copilului, la nivelul capacitatii lui de a face fata dificultatilor, dar alteori e la nivelul mediului in care traieste, fie el scoala, gradinita sau acasa. Nu neaparat copiii vor spune acasa toate aceste lucruri, uneori le e teama ca si parintii ii vor pedepsi, alteori le e teama ca nu vor fi crezuti.
Cum stim? Uneori stim instinctiv, alteori vedem consecinte, simtim ca nu mai facem fata trairilor contradictorii, trecem prin evenimente de viata majore cum ar fi divort, moartea cuiva apropiat, incepe scoala, incepe gradinita. Uneori poate exista un diagnostic de sanatate mentala, alteori ceva e “prea mult” sau “prea putin” fata de ce credem noi ca ar trebui sa fie sau fata de ce cred cei din jur ca ar trebui sa fie. Daca aveti astfel de ganduri, daca aveti nelinisti sau nelamuriri nu inseamna neaparat ca aveti probleme, nu inseamna neaparat ca aveti copii cu probleme, dar sunt niste semnale de alarma. Ca orice alte semnale de alarma, pot fi false sau adevarate. Depinde de fiecare, de felul lui de a trata lucrurile – unii incearca sa rezolve o problema inainte de a aparea, altii mai asteapta (poate se rezolva de la sine), altii amana pana cand nu se mai poate. Un psiholog poate ajuta in prima instanta chiar aici, in a va lamuri daca semnalul de alarma e fals sau adevarat. Daca semnalul de alarma e fals, foarte bine, puteti dormi linistiti, daca e adevarat iar e bine, ca are cine sa va ajute si sa va fie aproape. Psihologul nu e o sperietoare, sau poate e, dar e o sperietoare de probleme!
NOTA:
