Poate ca ati citit articolul din adevarul, poate ca nu, mie mi-a atras un prieten atentia asupra lui si nu m-am putut abtine sa nu-l citesc. Dupa care nu m-am putut abtine sa nu comentez. Articolul se intituleaza nici mai mult nici mai putin decat: „Încetaţi să vă mai sacrificaţi pentru copii!“ Adevărul pe care niciun părinte nu vrea să-l recunoască.
Poate nu inteleg eu lumea presei, poate nu pricep prea bine cu ce se mananca jurnalismul, dar oare asta-i singura modalitate de a atrage atentia asupra unei probleme? Titluri bombastice, ton vehement, formulari acuzatoare si incriminatorii!
Numai citind titlul eu ca parinte deja am un nod in gat! Ce adevar? Ce nu vreau sa recunosc? Ce sacrifiu? Ce-i fac copilului meu? Ce-mi fac mie? Ce-mi face copilul meu mie? Repede, unde-i lama sa termin odata cu toate! Geeez.
Stati sa vedem mai pe indelete despre ce-i vorba, dup-aia vedem daca luam lama sau nu. Articolul vrea sa atraga atentia (asa pricep eu, cel putin) asupra faptului ca sacrificam prea mult din viata noastra si ne protejam prea mult copiii. Un adevar simplu si cu care sunt de acord in mare parte si desigur, nuantat. Chiar cred ca sunt multi parinti (ceea ce e o diferenta majora de nuanta fata de toti parintii) care sacrifica poate prea mult din viata personala in favoarea indatoririlor parintesti (ceea ce e o diferenta majora de nuanta fata de isi sacrifica sanatatea fizica si psihica pentru a fi prezenti in viata copiilor). Voi cunoasteti oameni care sa nu faca “sacrificii”? Pai nu facem asta tot timpul? Nu trebuie in permanenta sa decidem si sa alegem si sa facem compromisuri? In raport cu oricare din rolurile pe care le avem: de parinti, de sot/sotie, de membru al comunitatii, de muncitor in orice domeniu ar fi acela. Eu una ALEG ca cel putin doua zile sa nu lucrez dup-amiaza ca sa pot fi prezenta in viata copilului meu. Asta inseamna ca fac un compromis: fiindca imi ador meseria de psiholog, imi aduce satisfactii majore si as putea sta toata ziua sa discut cu clientii mei. Dar nu o fac. Fiindca si a sta cu copilul meu, a fi prezenta in viata ei imi aduce aceeasi implinire si satisfactie. Apoi imi place sa am grija de mine, de aspectul meu fizic, de sanatatea mea fizica si mentala. Doar ca ALEG sa o fac mai putin decat mi-ar placea, fiindca… imi DORESC in aceeasi masura si sa fiu prezenta in viata copilului meu. Apoi ALEG sa petrec o buna parte din timpul meu liber cu prieteni care au si ei copii. Nu-i la fel cu a petrece timp NUMAI cu prietenii, e un compromis fiindca imi ingradeste alegerile: nu pot iesi la miezul noptii, pot iesi doar in miezul zilei, nu pot iesi la o terasa fancy ca sa nu-i deranjez pe altii, pot iesi insa la un picnic in padure unde copiii pot zburda in voie, pot urla in timpul mesei si pot face firimituri pe jos. Fiindca copiii prefera totusi joaca cu alti copii, n-au treaba noastra, asa ca noi adultii putem povesti in liniste. Sunt niste compromisuri pe care eu le fac ca sa impac si capra si varza. Sunt si egoista (ma gandesc cum sa fac sa fiu cat mai putin solicitata ca parinte – cu cine sa merg in asa fel incat copilul meu sa aiba alte preferinte decat joaca cu mama) si altruista (cum sa fac iesirile noastre in natura sa fie benefice copilului, adica sa stea in aer curat, sa fie cu alti copii, sa fim impreuna ca si familie).
Nu mai dau exemple, ideea de baza e ca toti renuntam la o parte dintre beneficiile unui aspect al vietii in favoarea altor aspecte ale vietii pentru simplul motiv ca sunt la fel de importante si satisfacatoare pentru noi dar e imposibil sa le facem deodata avand in vedere in principal limitarile de spatiu si timp (nu pot concomitent sa stau pe o terasa seara cu prietenii SI sa imi iau copilul in brate seara sa citim povestea de noapte buna). Puteti numi cum doriti acest lucru: daca ii spunem “sacrificiu”, nuanta e una negativa si acuzatoare. Daca ii spui alegere, decizie sau compromis nuanta e una… nicicum, nici pozitiva nici negativa sau ambele la un loc in aceeasi masura. Eu cred e posibil a fi si egoist si altruist in acelasi timp. Daca am fi egoisti, asa cum insinueaza autoarea nu cred ca ar fi ok pentru copii (si eu cred ca cunoasteti cu totii parinti egoisti, cu copii crescuti aproape in exclusivitate de bone, bunici si cursuri extra gradinita sau extra scolare pentru simplul motiv ca slujba sau succesul personal al parintelui sunt mai importante), la fel cum nici a sacrifica intreaga viata pentru copil nu e ok (acei parinti care in loc sa iasa seara cu prietenii din cand in cand, sau acele mame sau tati care in loc sa faca miscare fizica macar de 2 ori pe saptamana nu fac deloc). Eu cred ca dificultatea cea mai mare ca si parinti e sa admitem ambivalenta aceasta si sa traim cu ea. Cred ca cel mai dificil e sa ne amintim cand suntem egoisti ca ne sacrificam destul pentru copiii nostri si sa ne amintim atunci cand ne sacrificam prea mult ca ar trebui sa fim putin mai egoisi. Ca in orice altceva in viata, extremele sunt rareori benefice.
Ce mi se pare absolut paradoxal e faptul ca autoarea atrage atentia asupra faptului ca nu ar trebui sa mai simtim atata vinovatie ca si parinti dar intreg tonul articolului e unul extrem de acuzator, ceea ce in foarte multa lume induce fix si exact vinovatie. Nu va mai simtiti vinovati daca faceti lucruri pentru voi insiva, simtiti-va vinovati ca va simtiti vinovati cand faceti aceste lucruri! Cu alte cuvinte mai adaugati niste emotii negative la cele pe care le aveti deja. Daca stau sa ma gandesc as putea sa-i multumesc ca-mi aduce business. O sa fie mai mult de discutat cu parintii: prima data vinovatia fata de vinovatie, apoi vinovatia propriu-zisa.
Ma opresc, ca multe as mai putea spune, dar sunt tare curioasa sa aud in voi ce a trezit articolul?
Ai pus in cuvinte potrivite ce am gandit si simtit eu cand am citit articolul
Sa imi vad de viata mea.. ciudat, dar ei sunt viata mea! Sa fiu egoista…servitoarea si presul lor…niciodata nu am crezut ca un parinte se poate considera asa pentru copiii sai ! Sa nu imi sacrific fericirea…ei sunt fericirea mea!
Mesajul in sine se pierde, aveti dreptate: ton vehement, formulari acuzatoare si incriminatorii!
Dar asta este parerea mea personala…
am citit ambele articole…. ambele autoare povestesc din perspectiva experienței personale, experiențe diferite, desigur, dar tonul este egal de incriminator și vehement la ambele articole.
Nu sunt critic literar și nici psiholog. Consider că fiecare își crește copilul așa cum consideră, fiecare este liber să-și aleagă gradul de implicare, fizică și emoțională, în viața copilului. Suntem diferiți ca oameni și e normal să avem perspective diferite, experiențe diferite. Cred că putem trăi în liniște, pace și armonie, fără să ne psihanalizăm atâta, fără să ne mai judecăm unii pe alții, fără să ne criticăm. Cu toții suntem adulți dotați cu liber arbitru. Facem ce vrem, ne creștem copii cum vrem, experimentăm tot ceea ce vrem. O facem pe pielea noastră și ar trebui să nu ne comenteze nimeni alegerile. Poate unii se cred mai deștepți sau poate mai avizați în a emite opinii, dar nu este așa. N-ar trebui să lăsăm pe nimeni să ne spună ce să facem cu viața și cu alegerile noastre.
Mi se pare de folos articolul pt tinerii parinti care nu stiu cum sa isi creasca copiii, iar acestia sa fie independenti pe viitor…cat despre doamna psiholog, ea vb despre experienta deja de mama care alege sa faca sacrificii mai mici sau mai mari pt copilul ei.
Articolul asta m-a facut sa iti dau LIKE si GET NOTIFICATIONS si pe viitor cred ca am sa cer si niste sfaturi. Doar ca mai am de terminat niste “lecturi obligatorii parintesti”, ca sa nu vin cu lectiile nepregatite! (y)
da, ce-i drept e drept, nu putem alege o cale dura, in nici una din directii, dar putem alege ca sa fie impacate si capra si varza!…articolul din adevarul, care e si sharuit destul de tare, e in ton cu stilul de a scrie al vremii, titlu tare, acuzatii cat incape, doar autorul stie ce-i mai bine. stil cu care eu cel putin nu sunt de acord. argumenetel din articolul contr-argument, mi se pare cele mai bune si puse exact in formularea care face bine. Asadar, multumesc!, pentru ca mi-ai confirmat, ca, calea de intelegere si de acceptare a vietii de parinte, e una indicata! ..(eu nu pot sa mai dau like si altele, ca deja te urmaresc de ceva timp.)
Eu sunt de acord cu acel articol din mai multe puncte de vedere și fără sa ma facă sa ma simt în vreun fel vinovata.
1. Chiar cred ca un copil face ce fac părinții, și nu ce spun părinții și dacă părinții știu sa își respecte și sa își acorde un timp al lor, la fel va aprecia și copilul aceasta realitate dublu-fațetate a unei familii și se va repoziționare ca adult în situații limită.
2. Cred ca fix opusul sentimentului de vinovăție încearcă autoare sa îl trezească în cititorii părinți sau sa ii consilieze pe viitorii părinți. Eu una am cel puțin o seara pe săptămână pe care o petrec strict cu soțul și măcar un mini-concediu pentru a ne redescoperi pe noi, ca iubiți, ca unitate activa, sănătoasă și independenta de rolul de părinte. Iar asta ma face sa fiu și mai unita în familie.
3. Nu am făcut acest copil ca o compensare pentru anumite lipsuri și nici nu am trăit în spiritul “sclavagismului parental” și am ieșit un adult normal, echilibrat, resposibil și voluntar în deciziile din.viata nea. Ba chiar sunt motivata sa inoculez aceleași valori și în copii mei.
Cred sincer că până acum s-a preferat doar pe puterea de sacrificiu a părinților, de rolul lor sfânt în arta renunțării la sine în favoarea și spre binele copilului, dar nimeni nu a avut curanul sa susțină sus.și tare și condiția de adult dincolo de acest rol, acel segment care pe unii ii ajuta sa își păstreze identitata și ii ferește de depresia unei schimbări majore. Pe scurt, dreptul la replica mi se pare drept inalienabil. Iar eu îl susțin.