Mergem noi doua la magazin, ne invartim, cumparam, punem cumparaturile in cos, ajungem la casa la care Prințesa Buclucașă mă trage să-mi spună la ureche o chestiune importantă (slava cerului că vârsta o face să spuna cele de mai jos în șoaptă și nu în gura mare cum s-ar fi întâmplat acum 3-4 ani).
– Mami, nenea ăsta de la casă cred că e hoț!Va reamintesc că omul respectiv era cel care încasa banii in casă intr-un supermarket (nu că ar fi o poziție incompatibilă cu hoția, dar nici evidentă nu e). Abia înăbușindu-mi râsul (nu de alta dar e greu să îi explic că nu râd de ea ci ma amuză inocența ei) întreb:
– Dar de unde știi că e hoț? Cum deosebești tu hoții de ne-hoți? (Hoția e laitmotivul vieții ei de vreun an, nu mă întrebați de ce, am o vagă bănuială dar dacă gasiți o explicație o primesc cu drag). – Stai că-ți spun: în primul rând are pielea mai închisă la culoare și în al doilea rând nu zâmbește, e prea serios!Să știți că nu are prejudecăți legate de etniile conlocuitoare. Niciodată nu i-am înfațisat alte etnii ca fiind altfel decât oameni ca și noi, care vorbesc (eventual) altă limbă și au (eventual) altă culoare a pielii. Am ținut cu dintii ca nici altii cu influenta in jurul ei sa nu-i prezinte altceva. Dar se pare ca stereotipurile sociale actioneaza prin mecansime mult mai subtile. Nu ma leg de prima parte, mă amuză partea “nu zambește”, așa că, amintindu-mi de vacanță, de trecerile de frontiera o întreb:
– Dar când am mers în Grecia și am trecut pe la frontieră, poliția nu prea zâmbea, îți amintesti? Erau tare seriosi. Și ei sunt hoți?! – Cred că puțin sunt si ei hoți!N-am mai zis nimic. Din doua motive: chiar nu m-am mai putut abtine si am izbucnit in râs. Apoi, oricum nu era momentul potrivit sa-i dau o lectie (nici despre hoti, nici despre vamesi). I-ar fi intrat pe-o ureche si iesit pe alta. Daca ar fi fost sa-i dau o lectie ar fi fost despre faptul ca nu putem judeca si eticheta oamenii ca intreg dupa una sau doua caracteristici. Ar fi fost despre faptul ca oamenii sunt diferiti, si faptul de a fi diferiti nu ne faci mai buni sau mai rai (sau in termenii ei hoti si ne-hoti) ci ne facem sa fim unici. Dar deocamdata am pus la păstrare discuția si când va veni vremea o să o folosesc împotriva ei 🙂
Prima data când o să o văd serioasă o să-i spun: “Te-am prins, Hoațo!” Știu ce-o să urmeze: mânuțele-n sold, privirea încruntată, o sprânceană mai sus decat cealaltă și: “Heiii, ce spui acolo, nu sunt hoață!” Și-atunci o să-i amintesc cum și ea, doar uitându-se la o caracteristică a unui om (era serios) a ajuns printr-un salt demn de olimpiadele sportive la a-l cataloga drept hoț! Cum se simte treaba asta pe propria piele? Nu prea bine, nu-i asa?
