Daca sunteti printre acei parinti care se joaca cu copiii atunci in mod sigur va puneti aceasta intrebare: “Sa il las sa câstige la jocuri?”. Daca il las sa castige, nu o sa i se para ca victoria vine prea usor? Daca nu il las sa castige, nu o sa fie prea frustrat?
Cand ne jucam cu copiii nostri, cei mai multi dintre noi o facem pentru copii. Sa fim seriosi, Piticot, Nu te Supara Frate sau Joaca cu poneii nu as zice ca sunt primul lucru la care ma gandesc cand intru pe usa casei dupa o zi de munca. Eu as sta sa povestesc, sa ma uit printr-o carte, chiar pe Facebook, recunosc. Spre deosebire de mine, cand vine acasa dupa o zi de scoala, copilul meu VREA sa se joace. E primul lucru pe care si-l doreste. Nu are chef de povestit, nici de carti, ar avea chef de televizor dar asta-i alta poveste. Asa ca ne jucam. Vedeti, din start, joaca inseamna ceva pentru mine si cu totul altceva pentru ea, asa ca din start, cand ne jucam pornim cu implicare diferita: copiii cu implicare foarte mare, parintii… mai putin.
Si incepem sa ne jucam, sa zicem ca ne jucam Panic Lab. Daca nu stiti jocul vi-l spun eu rapid, e un bun exemplu pentru ca pot controla aproape in intregime daca il las sau nu pe copil sa castige. Jocul inseamna gasirea unei piese tinta, tinand cont de anumite reguli, de anumite constrangeri. Cine gaseste primul tinta – castiga. Fiindca memoria mea de lucru (cate informatii pot tine in minte in aceeasi unitate de timp) e mai mare decat a copilului meu, e aproape sigur ca eu castig de fiecare data, fiindca mie imi ia mai putin timp sa gasesc piesa tinta. Asadar, jucam Panic Lab, iar eu teoretic castig de fiecare data. Se si intampla lucrul acesta? Nicidecum, nu castig de fiecare data fiindca aleg sa nu o fac, fiindca o las sa castige in cea mai mare parte a timpului, presarat de cateva infrangeri. Dar acum sa va si argumentez.
Cand se joaca, cei mai multi o copii o fac “de-adevaratelea”, se implica maxim, cred in joc si traiesc cu pasiune momentul jocului. Si atunci cand ne implicam, depunem efort, facem ceva cu pasiune, cu totii vrem sa castigam. Nu-mi spuneti ca nu-i asa ca pur si simplu nu cred. Avem nevoie, cu totii, mari si mici sa castigam, sa fim victoriosi. Poate fiindca ne confera un fel de forta, un sentiment ca suntem puternici, un sentiment ca abilitatile si capacitatile noastre sunt recunoscute. Nu inseamna ca a castiga e totul, nu cred nici macar in zicala “Winning isn’t everything, it’s the only thing”, cred doar ca e foarte important pentru fiecare dintre noi sa fim victoriosi in anumite domenii in care abilitatile, pasiunea si implicarea noastra se suprapun. Pana acum retinem aceasta idee: copiii simt nevoia sa castige, fiindca joaca este pentru ei acel domeniu in care pasiunea si implicarea se suprapun, abilitatile insa sunt alta poveste.
Ceea ce le lipseste copiilor pentru a castiga cu adevarat sunt abilitatile. Ei isi pot dori sa castige (si isi doresc), pot avea nevoie sa castige (si au aceasta nevoie), dar nu au abilitatile necesare pentru a o face. Aici intervenim noi, parintii, in a fi antrenorul abilitatilor copilului nostru. Ce fel de abilitati? Abilitatile necesare jocului, pe de o parte, dar mai ales abilitatile necesare pentru a face fata infrangerilor, abilitatile necesare de a juca dupa reguli, abilitati necesare de a ne bucura chiar atunci cand nu castigam si abilitati de a empatiza cu cel care a pierdut.
Cum o putem face? Cum ii putem invata pe copii sa se joace respectand regulile si sa accepte infrangerile? Multi parinti cred ca prelegerile, cicaleala si repetarea pana la epuizare a cuvintelor “Nu e frumos sa trisezi”, “Toata lumea trebuie sa castige”, “Jocul e mai mult decat cine castiga si cine pierde” sunt excelente. Experienta mea de parinte, practica de psiholog si studiile citite imi spun altceva: abilitatea de a accepta infrangerea nu se invata prin pregeleri, se invata prin practica si prin exemplul pe care il ofera cineva pe care il admiram. Am invatat de la Simona Halep (pe care o admiram cu totii) ce inseamna sa pierzi cu demnitate si ce poti invata din infrangeri. Pentru copilul nostru, noi, parintii suntem Simona Halep. Suntem persoanele spre care ei se uita cu admiratie si adoratie. Asa ca, pentru a-i satisface nevoia legitima de a castiga – il las sa castige, pentru a putea practica abilitatile de a face fata infrangerilor – nu il las sa castige. Pe parcursul oricarui joc vor fi momente de bucurie, de frustrare, de anxietate si de dezamagire. Aceste momente scurte sunt o oportunitate de observare si invatare: observam cum face fata (sau cum nu face fata) frustrarilor, cat de corect se joaca, cat de bine intelege ce inseamna sa fii infrant. Acum, in joc, folosim aceste momente pentru a discuta termenii de respect, empatie, onestitate, nu in timp ce invartim cu lingura intr-o oala cu mancare care fierbe pe aragaz.
Intrebarea nu este, defapt daca il las sau nu sa castige, ci ce anume imi propun pentru ziua de azi? Sa il invat ceva sau sa ne simtim bine? Daca vreau sa ne simtim bine – il las sa castige, fiindca nu orice experienta trebuie sa contina invataminte, uneori alegem diverse experiente pentru simplul motiv ca ne simtim bine si atat. Sau uneori copilul nostru a avut o perioada mai incarcata, poate a luat note mai mici la teste, poate a pierdut un concurs, poate a suferit alte infrangeri si chiar nu e momentul sa il facem sa se simta ca nici macar acasa sau in joc nu e capabil sa fie castigator. Si atunci aleg ca in principal sa il las sa castige. Alteori simt ca e timpul pentru o lectie de viata, simt ca a mai crescut, s-a mai maturizat si il pot ajuta sa isi dezvolte alte abilitati, ceva mai sofisticate – si atunci nu il las sa castige.
