Oare? Oare unde se termina „pacaleala” si unde incepe minciuna? Cand incep copiii sa minta, cum o fac, de ce o fac si ce sa facem noi cand mint?
Sa o spunem pe cea dreapta: nu numai copiii mint desi o sa vorbesc in principal despre ei. Oare voi ca parinti n-ati spus niciodata „rochia asta iti vine absolut superb (geez, ce-o fi fost in mintea ei cand s-a imbracat in halul asta?)”, sau „Copila mea, ai dansat minunat (cred ca mai bine ma uit la niste cursuri de aikido, clar n-are nicio treaba cu dansul”. Sa nu mai zic de perioada cand eram noi adolescenti, „Raman in Cluj in week-endul asta sa invat la biblioteca (party hard)”, „Merg la Monica! (Radu)” si cate si mai cate.
Adevarul e ca mintim. Indiferent cu ce prefix incepe varsta sau cati centimetri avem in inaltime (sau latime) cu totii mintim, desi fiecare in felul lui. Cum sunt felurile acestea de a minti sau …
Cand si cum mintim
De inceput, incepem devreme, cam de cand incepem sa vorbim incepem sa si mintim. De pe la 2-3 ani si pana pe la varsta 6 ani copiii mint mult. John Medina zice ca un copil de 4 minte o data la doua ore, iar un copil de 6 ani minte o data la o ora jumatate. Si acesta e un lucru bun, in sensul ca e un indicator al unei dezvoltari normale si sanatoase. Ce inseamna asta?
Inseamna ca pe la varsta de 2-3 ani copiii incep sa dezvolte o abilitate absolut necesara si cruciala in dezvoltarea lor ca adulti sanatosi: capacitatea de a vedea perspectiva celorlalti. Cercetatorii o numesc „teoria mintii”, semnificand faptul ca cei mici incep sa poata patrunde tainele altei minti umane. La adulti o numim empatie. E vreo diferenta intre teoria mintii si empatie? In esenta procesul e acelasi „capacitatea de a te pune in papucii altuia”, insa modul de intelegere si folosire a acestei abilitati e diferit la copii fata de adulti.
Cand incep sa inteleaga ca noi, parintii, avem o minte diferita de a lor concomitent realizeaza si ca EI au o minte diferita de a noastra. Asta inseamna ca o parte din ceea ce gandesc ei, nu ne este accesibil si noua, ba mai mult, anumite lucruri chiar pot fi ascunse. Si dupa ce inteleg toate acestea, incep sa faca ce fac mai bine copiii – sa se joace si sa experimenteze. Ganditi-va la primele minciuni ale copiilor nostri, care sunt mai degraba niste povesti inventante, niste fabulatii si nu neaparat minciuni. Fabulatiile acestea, povestile inventate – care uneori sunt 100% inventate, alteori sunt ca povestile pescarilor, „infrumusetate” – sunt mai degraba dorinte de-ale lor pe care le prezinta „ca si cum ar fi adevarate”. Vorbea la telefon Puiul de Om intr-o seara cu sora mea si ii povestea cu un grad de amanuntire fabulos despre experienta ei de cand a fost la mare si s-a imprietenit cu un delfin care a luat-o cu el sa ii faca cunostinta cu fratii lui (ai delfinului) si care… ma rog, n-are rost sa continui. Cred ca povestea a durat mai bine de jumatate de ora si era atat de abundenta in detalii de calitate ca nu avea niciun rost sa-i spun ca „minte”. De altfel nici nu mintea ci inventa. Nu ar fi admis in ruptul capului ca inventeaza, cu toate acestea sunt absolut sigura ca ea stia lucrul acesta. Insa ar fi fost atat de frumos sa fie adevarat incat… a facut sa fie adevarat.
Asadar, primele si cele mai inofensive minciuni sunt povestile inventate, fabulatiile. Dupa aceea apar pacalelile. Cu „pacalelile” aici nuantele sunt mai fine, eu cu Puiul de Om suntem exact in aceasta etapa. Ce e o pacaleala? E ceva despre care amandoua persoanele implicate, si pacalitorul si pacalitul se amuza impreuna. Daca imi strig Puiul de Om si ea raspunde „Sunt la baie, vino dupa mine”, iar eu alerg la baie si nu o gasesc fiindca ea era defapt in camera ei, inseamna ca am fost pacalita si radem impreuna (de mine?!!). Daca insa sunt „pacalita” ca si-a spalat mainile inainte de masa, aici e alta poveste, asta deja e minciuna fiindca mie nu-mi vine sa rad daca ea mananca nespalata pe maini. Pacaleala, e inca o joaca, e la limita mintitului, e un fel de minciuna in faza de cocon.
Avem apoi minciunile sfruntate, acelea grosolane rau de tot, in care copilul scapa pe jos farfuria, aceasta se sparge sub ochii nostri si el zice: „nu am fost eu, a cazut singura” sau variatiuni pe-aceeasi tema. Acestea sunt asa pe la 6-7 ani. Va mai dau un exemplu de o minciuna sfruntata de 6 ani si trei luni:
-„Puiule drag, unde e balsamul de buze pe care ti l-am pus azi dimineata cu tine? Nu e in ghiozdan.” – „Sa vezi mami ce s-a intamplat. Merg la scoala, iesim afara in pauza si eu vreau sa-mi iau balsamul sa ma dau pe buze cand ce sa vad, in ghiozdan nici urma de balsam. Am inceput sa intreb toti colegii, chiar si pe doamna invatatoare unde ar fi putut sa-mi dispara. Nimeni nu stia, nimeni nu l-a vazut. Si deodata vine o colega si-mi spune ca este in scoala un hot de balsamuri de buze. Cred ca asta s-a intamplat, cred ca hotul de balsamuri mi l-a luat” – „Sunt la voi hoti atat de specializati? Fura numai balsamuri de buze?” – „Serios mami, numai si numai balsamuri.” – „Oare nu cumva sunt specializati numai pe balsamuri roz cu capac rosu?” – „Mami, tu nu ma crezi?!” – „Dar tu te crezi pe tine?” – „Nu prea…” – „Ce s-a intamplat totusi?” „L-am deschis prea tare, a cazut pe jos si m-am chinuit eu sa-l pun la loc dar n-am mai reusit, asa ca l-am aruncat la gunoi”.Dupa care apar minciunile intentionate. De pe la varsta de 8-9 ani si pana la 80-90 de ani, copii si adulti, atunci cand mintim stim lucrul acesta. Poate nu recunoastem (uneori nici in fata noastra ca o facem), dar stim ca mintim.
Va amintiti ce ziceam, despre frecventa cu care mint copiii de 4 ani? Daca vi se pare ca e mult, stati sa vedeti ce zice Robert Feldman despre adulti. Atunci cand si-a inceput cercetarile despre minciuna si dezamagire el credea ca minciuna e un fenomen foarte rar, insa studiind mai aprofundat problema a ajuns la concluzia ca doi oameni care poarta o conversatie obisnuita mint in medie cam de 3 ori in 10 minute. E vorba de acele “white lies”, minciuni rafinate le-as zice, minciuni albe cusute cu ata alba.
Mai sunt si minciunile pe care ni le spunem noua insine, mai ales ca adulti, dar aici lucrurile sunt deja prea complicate.
N-am terminat cu minciuna, jur ca e adevarat! Nu v-am categorisit minciunile asa numai, ci cu un scop: ca sa stim ce sa facem trebuie sa cunoastem cu ce avem de-a face. Mai treceti pe aici daca vreti sa stiti de ce mintim, ce se intampla cand mintim si ce sa facem cand copilul minte.
