Ce facem cand copiii mint?

Am vorbit despre cand si cum mintim. Am vorbit despre motivele pentru care mintim. Am tinut neaparat sa va vorbesc despre tipurile de minciuni specifice fiecarei varste si motivele din spatele lor pentru ca ele ne vor fi  de folos in a stabili exact nivelul de sinceritate pe care il putem astepta de la copiii nostri si exact strategiile pe care sa le folosim atunci cand vrem sa-i invatam despre onestitate. Era si timpul sa ajungem la a vorbi despre ce facem ca parinti atunci cand copiii mint.

Hai sa ne uitam putin la o zi tipica, cu intrebari tipice in imprejurari tipice:

Intrebari din acestea absolut „inocente” am zice noi, menite sa ne furnizeze informatiile de care avem nevoie pentru a fi parinti eficienti ajung sa produca raspunsuri de genul:

„Nu eu am varsat laptele!”, „Dar mami, m-am spalat pe maini!!!”, „Nu eu am lovit-o!”, mai ales daca de regula reactia noastra atunci cand copiii nu se comporta „corespunzator” e aceea de a-i certa sau de a-i pedepsi. Copiii percep chiar si cel mai subtil ton acuzator, asa ca ce optiuni au ei in afara mintitului pentru a se proteja de cearta sau pedeapsa? Nu are niciun rost sa-i „testam” sa vedem daca sunt onesti. Va spun eu sa nu va chinuiti: nu sunt, fiindca cei mici aleg cele mai usoare solutii, chiar daca acestea nu sunt cele mai corecte sau cele mai bune pe termen lung. Ca prima regula, extrem de importanta zic eu ar fi: daca sunteti absolut convinsi ca cel mic a gresit in vreun fel treceti direct la consecinte, fara a mai trece prin etapa: „E adevarat ca…?”. Direct: „Vad ca ai varsat laptele, te rog sa cureti masa”, „Nu am auzit apa curgand la baie, spala, te rog, manutele”.

Mai tineti minte cum modalitatile de a minti erau in functie de varsta copilului. La copiii mici, cei care inventeaza minciunile de dragul experimentarii, de dragul jocului sau de dragul unei fantezii bogate -ce facem cu ei? Ii pedepsim pentru ceva de ce nici ei nu sunt constienti? Ii felicitam ca sunt inteligenti? Nu uitati, chiar daca mint „in joaca” acum se formeaza legatura mint – scap de pedeapsa. Suntem multi cei care ne auzim odrasla de 3-4 ani trantind o miciuna sfruntata si ne gandim ca poate e prea mic sa inteleaga ca minte si mai ales sa inteleaga ca a minti nu e bine si ca poate „va trece de la sine” cand va fi mai mare. Revin la Talwar, cercetatoarea ce studiaza minciuna, care zice ca nu-i deloc asa, mai specific zice ca  acei copii lasati liberi in experimentarea si joaca cu minciuna vor fi cei care, mai tarziu vor folosi minciuna in avantajul lor. Concluzie: nu e niciodata prea devreme sa-i invatam diferenta dintre minciuna si adevar. Sa va zic cum am facut eu cu Puiul meu de Om. Ea e inteligenta, zic eu :), asa ca minte, se joaca si fabuleaza. Cand e in lumea ei si fabuleaza o las in pace. M-am asigurat de cateva ori ca e constienta de faptul ca fabuleaza :

Clar, nu? Eu m-am folosit de „pacaleli” ca sa-i arat diferenta, fiindca pentru ea orice minciuna era pacaleala. I-am spun asa: o pacaleala e ceva de care radem impreuna. Daca te strig si tu raspunzi „Sunt la baie, vino dupa mine”, iar eu alerg la baie si nu te gasesc fiindca tu esti defapt la tine in camera inseamna ca m-ai pacalit si radem impreuna (fiindca eu te cautam in alt loc decat erai tu – oricum in afara de Stan si Bran si noi doua nimeni n-ar rade). Daca ma „pacalesti” ca te-ai spalat pe maini inainte de masa, aici e alta poveste, asta deja e minciuna fiindca mie nu-mi vine sa rad daca tu mananci nespalata pe maini. Si tu stii FOARTE BINE ca mie nu o sa mi se para amuzant. Si credeti-ma ca stie, la fel de bine cum stie ca nu s-a imprietenit cu un delfin cand am fost la mare.

Dupa ce trecem de perioada aceasta semi-inocenta daca pot sa zic asa, in care granita dintre minciuna si fabulatie e destul de incerta, in care nu are rost sa pedepsim o fabulo-minciuna dar nici sa o trecem cu vederea urmeaza perioada in care copilul stie clar ca minte. Si are destule motive sa o faca. Si noi, ca parinti avem destule motive sa ne temem de asta. Avem si noi ca parinti probleme cu mintitul, numai ca de alta natura. Cand copilul minte ne simtim

– vinovati – “oare nu cumva, fara sa vreau eu l-am „determinat” sa minta?” Sau “nu cumva m-am comportat necorespunzator cand m-a mintit si acum ii e frica sa-mi spuna adevarul?”
– furiosi – “atata incredere nu are in mine, sa imi poata spune adevarul?”
– indignati – “cum e posibil ca cineva sa minta?” – in fond a fost incalcat un cod moral
– infricosati – “daca ma minte acum, despre chestiuni neimportante ce-o sa fie cand e adolescent si problemele sunt mai mari?”

Daca incercam sa rezolvam ce ne doare cel mai tare „COPILUL MINTE” cu toata avalansa de emotii in inima, in creier si in stomac avem mari sanse sa o dam in bara.

– Daca ne simtim vinovati putem avea o atitudine „intelegatoare” (a se citi permisiva) cand copilul minte: „o sa fiu mai atenta sa nu cumva sa-l sperii prea tare si sa-i fie frica sa-mi spuna adevarul”
– Daca ne simtim furiosi cel mai probabil „o sa-l invatam o lectie”, o sa-l pedepsim de-o sa-i sara fulgii pentru minciunile lui
– Daca ne simtim indignati o sa-i tinem o prelegere moralizatoare, din acelea clasice care intre pe-o ureche si ies pe cealalta ocolind prin mijloace absolut necunoscute creierul
– Daca ne e frica e posibil sa transmitem copilului (chiar fara sa ne dorim acest lucru) ca e un copil rau, mincinos, inselator si ca nimeni si nimic nu va putea schimba acest lucru

Si cum sa ma simt, veti zice? Sa fiu precum Buddha rupt de orice emotie cand copilul ma minte cu nerusinare? Nicigand. E clar ca ne simtim nemultumiti si cand suntem nemultumiti apare o reactie absolut fireasca si sanatoase de a „indrepta situatia” care ne nemultumeste. Nemultumirea e tot o emotie negativa, in sensul ca nu ne simtim bine cand o avem, dar nu ne arde la fel de tare cum ne arde furia, frica sau indignarea. Si daca suntem numai putin incalziti, nu pe jaratic, putem sa nu luam asa personal mintitul si sa-l vedem ca fiind ceea ce este: un comportament ca oricare alt comportament, asupra caruia avem control si pe care il putem influenta.

Eu cand ma gandesc la minciuna ma gandesc la probleme si modalitati de rezolvare de probleme. Mai bine zis ma gandesc la minciuna ca fiind o modalitate ineficienta pe care copilul meu o foloseste pentru a-si rezolva problemele (problemele sunt defapt motivele insiruite anterior: frica de a fi pedepsit, frica de a fi respins, dorinta de a fi remarcat, dorinta de a fi insemnat in ochii celorlalti). Natura problemelor e mai putin relevanta, relevant este faptul ca pentru copil mintitul devine metoda prin care aceste probleme sunt rezolvate – nu e o metoda buna sau eficienta dar e o metoda. Doar subliniindu-i copilului faptul ca minciuna e un lucru „rau” sincer nu ajuta prea mult, fiindca are in vedere exclusiv latura morala a mintitului. Dar sa nu uitam ca exista si o latura practica: mintind copilul isi rezolva problemele. De aceea, cred ca cea mai eficienta modalitate de a ne lupta cu mintitul e sa ne invatam copiii modalitati alternative (si eficiente si folositioare) de a obtine ceea ce isi doresc.

Gasisem un citat acum cateva zile pe Facebook, mi-a placut mult. Zice „Only teach a child when you are both calm. You can afford to wait – you have 20 years to get your point across”. Acum lasand gluma la o parte, nu asteptati 20 de ani. Dar asteptati ca emotiile (atat ale voastre cat si ale copilului) sa se racoreasca putin. Apoi, cand amandoi sunteti calmi discutati despre ce s-a intalmplat. Sa zicem ca l-ati rugat sa se joace putin in camera cu jucariile pana strangeti prin casa inainte de a merge la culcare. Sa zicem ca el stie ca nu are voie cu televizor, tableta, telefon inainte de culcare. Sa mai zicem ca se preface ca se joaca cu calutii dar defapt sta cu tableta in brate o jumatate de ora. Sunt doua probleme in una. Una e faptul ca s-a jucat cu tableta cand nu avea voie, alta e faptul ca a mintit despre asta. Daca sunt doua probleme avem nevoie sa le rezolvam pe ambele. „Daca ai fi vrut sa te joci cu tableta puteai sa imi spui lucrul acesta si am fi gasit o modalitate sa o poti face, poate maine cand ajungem mai devreme acasa, fiindca nu ai voie sa te joci cu tableta fix inainte de culcare. Iti obosesti prea tare ochisorii si nu o sa iti fie somnul linistit.” si „Ma ingrijoreaza faptul ca minti. Cum o sa pot avea incredere in ce imi spui? Ma tem ca va trebui sa verific ce faci atunci cand iti cer un lucru, fiindca daca avem o regula trebuie sa ma asigur ca e respectata.” Poate o sa ziceti: “cuuuum? Asta inseamna amenintare, oare n-o sa-l „intarat” mai tare sa minta?” Eu cred ca mintitul nu e o lupta in care cineva castiga si altcineva pierde. Eu cred ca  mintitul e o modalitate deficitara de rezolvare de probleme, un comportament ca oricare altul. Drept urmare copilul nostru trebuie sa stie ca sunt consecinte ale mintitului – oamenii isi pierd increderea in cei ce mint si devin suspiciosi. Fiindca nu sunteti un om oarecare ci sunteti parinte cred ca cel mic trebuie sa stie ca vegheati ca lucrurile sa fie respectate, duse la bun sfarsit, rezolvate. Ca n-o sa-i placa? Bineinteles ca n-o sa-i placa, dar va trebui sa inteleaga ca sunteti preocupat de el dar in acelasi timp asteptati de el sa foloseasca comportamente sanatoase, nu minciuni.

In concluzie, cand copilul minte amintiti-va:

• Sa constientizati propriile emotii si sa nu le lasati sa interfereze cu educatia copilului despre mintit
• Sa asteptati sa va calmati amandoi inainte de a discuta
• Cand copilul minte avem de rezolvat doua probleme deodata: comportamentul de a minti si comportamentul pe care l-a facut ca sa obtina ce si-a dorit. De exemplu: nu s-a spalat pe maini inainte de masa si a mintit despre asta.

Nu-i usor, nu zic. Conversatiile despre minciuna nu sunt din categoria aceea de conversatii calde, induiosatoare si implinitoare. Sunt destul de incomfortabile, si pentru parinte si pentru copil, dar nu trebuie nici sa le „personalizati” prea mult cu acuze, cicaleli moralizatoare si altele asemenea. Mai degraba ramaneti calmi, decisi, realisti, orientati inspre a rezolva probleme.

[Sursa foto]

Comments

comments