La finalul articolului anterior promiteam sa raspund la o intrebare legata tot de ideea a ceea ce putem face sa ne ajutam copiii cu fricile lor. Si ma intrebam: oare trebuie sa-i insuflu copilului ideea ca mie, ca parinte, nu mi-e teama de nimic, si astfel sa simta ca vrea si el să fie asa ori să-i spun ca am si eu fricile mele, ca sa nu se simta inferior?
Ca si parinti avem cu siguranta fricile noastre, doar ca unele dintre fricile noastre actuale sunt peste nivelul capacitatii de intelegere al copilului – ce sa inteleaga el din frica de a nu-i dezamagi pe cei din jur, sau frica de a nu esua sau frica de a nu ajunge batran si neputincios sau orice alte frici de adulti am avea. Nu numai ca sunt prea sofisticate pentru ei, dar sunt si prea abstracte, ori copiii mici gandesc in termeni concreti, nu abstracti. In plus, fiindca fricile de adulti sunt asa vagi si rafinate, riscati sa-i speriati – cine stie ce teorie despre frica respectiva isi construiesc in incercarea de a face cumva sens de ea.
Eu ma gandesc ca ar fi folositor un demers mai organizat. Practic care e scopul nostru cand vine vorba de frica lor? Sa-i ajutam sa treaca peste frica si sa le cream oportunitati de a invata cum sa treaca peste ea. Nu as extrapola si generaliza la viata insasi, pentru ca nici ei nu o fac. M-as rezuma exact la frica pe care o au (de intuneric, de hoti, de straini), nu la frica in general. Si as incerca sa vad cum arata ea, ce forma are. E o amenintare la viata lui, e o frica de a ramane singur si abandonat, e o frica de a disparea? Dupa care clar ne putem folosi de propria experienta de cand eram copil, dar numai daca am rezolvat cu succes frica respectiva. Nu e suficient sa-i spunem “stii, si mie mi-e frica de intuneric” fiindca atunci nu invata decat prima parte: nu sunt asa singur cu fricile mele, mai sunt si altii. Daca ne oprim aici i-am validat emotia de frica: nu e nici anormal, nici de neconceput sa ne fie frica, dar riscam sa inteleaga in plus ca frica asta nu trece niciodata, uite nici la mama sau tata nu a trecut. Drept urmare, dupa validare trecem la solutii: iar eu, cand eram copil si imi imaginam tot soiul de personaje care existau in intuneric si care voiau sa ma raneasca (descriem cum arata concret frica in cazul nostru) incercam sa râd de personajele acelea: imi imaginam cum ii pun monstrului aceluia care mi se parea infricosator un nas rosu de Rudolf, o peruca de clovn si niste ochelari cu mustati. Mi se parea asa de amuzant cum arata cu toate acele lucruri pe el si incepeam sa râd” (solutia mea). Solutia pe care am gasit-o eu ca si copil nu e musai sa fie solutia pe care o gaseste el ca si copil. Poate el gaseste altceva, sa zicem: vreau putina lumina in camera ca sa nu mai fie asa intuneric si sa vad eu clar si in orice moment ca nu e nimeni acolo. Nu exista o singura solutie, exista mai multe, unele functioneaza la un copil dar nu merg deloc la altul. Incercam, persistam si cautam acea solutie care va produce rezultate la copilul nostru. Si daca nu o gasim cerem ajutor: altor parinti, unui psiholog sau altor copii. Nu uitati, copiii sunt cei mai in masura sa gaseasca solutii la problemele lor!
Sursa foto: Susan Batori
Eu i-am intrebat de ce le e frica. Am desenat intr-o seara monstii pe foi. Le-am dat nume si acum sunt prietenii nostrii… lipiti pe pereti! (y)