Suedia nu-i Romania, e clar pentru toata lumea. Dar cand vine vorba despre cum sa ne crestem copiii, suntem toti la fel, suntem intr-o relatie parinte-copil si musai ca de voie buna sa facem lucrurile cat mai bine posibil. Dar cum e binele asta? Ca daca stai sa cauti raspunsuri la orice intrebare gasesti sute de raspunsuri, unele se bat cap in cap, altele se completeaza si cum am mai zis cu vreme in urma, tot trebuie sa-si puna fiecare mintea la contributie ca sa “cearna” galeti de informatie pentru a ajunge la una folositoare. Cred ca la ora asta ati citit deja articolul controversat ce circula pe net, cel care e ilustrat grotesc cu o fotografie a unor copii monstrii zic ei, monstruotizati zic eu. Drept sa spun am vazut fotografia, am citit titlul articolului si am dat skip, catalogandu-l gresit ca fiind “articol cu titlu socant si fotografie socanta pe care n-am de gand sa-l citesc ca sigur e exagerat”. De-abia cand am citit articolul Sandei Watt de pe Totul despre Mame mi-am schimbat opinia.Mai bine zis ea mi-a schimbat opinia. Daca sunteti ca mine si titlurile extravagante va fac sa va fie lehamite sa cititi, sa stiti ca va recomand sa o faceti totusi. Si este si o varianta romaneasca pentru cei care n-au chef sa citeasca in engleza. Comentariile si adnotarile Sandei din articolul Totul despre Mame mi se pare foarte pertinente si la obiect, insa articolul original mi-a stimulat si mie niste ganduri.
Eu cand aud cuvatul “rata sinuciderilor” ma gadesc la Durkheim si la a sa “Despre sinucidere” pe care am citit-o de multi, multi ani. Durkheim e sociolog, ceea ce inseamna ca se uita altfel la probleme, nu ca un psiholog pe care il intereseaza doar problema omului din fata sa, nu ca un jurnalist, pe care il intereseaza potentialul de controversa al unui subiect, nu ca un parinte, care e mult prea subiectiv nici ca un antropolog care are in vedere omul si cultura din care face parte. Deci, Durkheim asta de care va zic, mare sociolog, se ocupa de un fel de fiziologie a societatii si mai ales de relatiile umane in grupuri sociale. Asa cum zice titlul cartii si meseria lui, el a studiat factorii care influenteaza rata sinuciderilor. Daca ar fi sa sumarizez intr-un singur cuvant rezultatele cercetarii sale acesta ar fi: constrangeri. Ceea ce inseamna ca nu conteaza tara, nu conteaza cultura, oamenii care au putine constrangeri sociale, legaturi si obligatii sociale sunt aceia care sunt cei mai susceptibili de a-si lua viata. A mers mai departe, s-a avantat si in studiul societatii religioase si a aflat ca Protestantii (o religie care la vremea respectiva nu avea atatea cerinte de la enoriasi) aveau o rata mai mare a sinuciderilor comparativ cu Catolicii, iar Evreii care aveau cea mai densa retea de obligatii, atat sociale cat si religioase aveau cea mai mica rata a sinuciderilor. Nu e locul si momentul pentru dezbateri religioase, e doar o constatare, fara nicio judecata de valoare. Daca s-a uitat la oameni din punct de vedere laic a constatat acelasi lucru: oamenii care traiau singuri erau cei care comiteau cel mai des sinucideri, oamenii casatoriti – mai putin iar cei casatoriti cu copii si mai putin. Asa ca a concluzionat ca oamenii au nevoie de obligatii si constrangeri care sa confere structura si sens vietii lor: “Cu cat e mai slab grupul de care apartine un individ, cu cat depinde mai putin de acest grup, cu atat mai mult va depinde doar de sine insusi si nu va recunoaste alte reguli de comportament decat acelea care sunt doar in interesul propriu.”
Poate o sa ziceti ca Durkheim e invechit, in fond a trait in alte vremuri. Sunt de acord, e vechi, dar nu invechit caci zeci de ani de studii dupa el n-au facut decat sa confirme concluziile lui. Acum e drept, in sociologie nu se poate vorbi de cauzalitate. Intr-adevar, vedem ca o retea de obligatii si constrangeri reduse e asociata cu o rata crescuta a sinuciderii. Dar nu stim daca constrangeri si obligatii reduse cauzeaza sinuciderea. Cam atata am vrut sa va spun – despre perspectiva sociologica (care m-a atras dintotdeauna desi sunt psiholog) asupra limitelor, constrangerilor si sinuciderilor.
In continuare cred ca titlul de ” parinti care dau nastere unei generatii de monstrii” e ultraexagerat, dar inteleg semnalul de alarma si sunt de acord, asa cum am fost intodeauna ca nu suntem prietenii copiilor ci parintii lor. Am mai scris despre asta si o voi mai face. Cred cu tarie in disciplina , in limite, in structura in aceeasi masura in care cred in iubire, intelegere, blandete si armonie in relatia pe care o avem cu copiii nostri. Si nu cred ca se exclud reciproc, cred ca se completeaza si se intrepatrund, cred ca ne ajuta in a fi in acelasi moment si oameni si parinti. A spune “NU” unui copil care cere dulciuri inainte de masa sau care loveste un alt copil nu e totuna cu a-l plezni sau a-l bate iar a disciplina un copil nu inseamna a-l dresa – insemna ordine si curatenie in camera, spalat pe dinti dimineata, dus ghiozdanul la scoala, luat masa civilizat, comunicat politicos cu ceilalti si respectat orice fiinta umana si nu numai.
Daca avem nevoie de limite, de constrangeri, de obligatii ca si oameni, de ce presupunem ca ai nostri copii ar avea nevoie de altceva. Nu sunt si ei oameni ca si noi?
