Adevărul e că ar fi frumos să fie adevărat, recunosc chiar că m-aș fi bucurat să fie adevărat, dar nu e cazul. Luni, a apărut în Psychological Science in the Public Interest un studiu pe care îl puteți citi integral aici.

De la ce a pornit cercetarea? 

În 2014, un grup de cercetători publica o scrisoare deschisă prin care pune la îndoială pretenția emisă de companiile de producție de aplicații pentru antrenarea memoriei, atenției și a altor abilități cognitive (intelectuale) că folosirea regulată a acestor jocuri ar duce la îmbunătățirea performanțelor abilităților menționate. Curând după aceea, un alt grup, ceva mai mare, tot de cercetători publică o replică  la scrisoarea deschisă și aduce chiar argumente științifice în sprijinul ideii că antrenarea cu aceste jocuri ar duce la îmbunătățirea diverselor abilități cognitive. Prin urmare, existau două opinii despre același lucru, dar care erau total opuse.

Cum a fost făcută cercetarea?

Cercetările în domeniul științific sunt de mai multe feluri, cea de față este o aniliză aprofundată a tuturor studiilor relevante despre acest subiect. Ce înseamnă aprofundat? Se uită la cum anume a fost făcut studiul, dacă respectă rigoriile științice referitor la selecția participanților, la designul de studiu, referitor la interpretarea rezultatelor. Așa că au constat că majoritatea studiilor nu respectă rigoarea științifică – au prea puțini participanți, nu sunt selectați corespunzător, nu au grup de control sau nu iau în considerare placebo. Scrisesem cu ceva vreme în urmă un articol despre cum să selectăm ca părinți informațiile adevărate de parenting, acolo am explicat puțin despre ce înseamnă cercetare științifică.

Care sunt concluziile?

Nu foarte îmbucurătoare. Majoritatea studiilor nu stau în picioare la o analiză atentă altele da. Dincolo de asta concluzia studiului e una clară:

”Nu am găsit suținere pentru ideea că antrenarea funcțiilor cognitive prin jocuri video, aplicații sau alte produse diverse ar avea efecte de durată în lumea reală.” Unele programe pot fi benefice în îmbunătățirea performanței în sarcina respectivă. Interesul pentru aceste aplicații este însă suscitat de promisiunea că această formă de antrenament a abilităților cognitive duce la îmbunătățirea performaței în viața reală.

Cu alte cuvinte, dacă vreți să vă îmbunătățiți performanța în joc, atunci merită să jucați jocuri video. Dacă vreți să vă îmbunătățiți performanța abilităților cogntive în lumea reală, în viața de zi cu zi – fie ea școală, grădiniță, serviciu sau pensie, atunci ar trebui să vă orientați în altă direcție.

Ce învățături putem desprinde ca și părinți?

• Că ar trebui să cântărim mai bine mesajele promoționale. Nu de alta, dar grupurile de interese din industriile cu un profit uriaș, mai ales cele care crează dependență, vor pune întotdeauna presiune și vor încerca să modeleze percepția, ba chiar vor influența studii sau le vor prezenta favorabil lor.
• Că e util să analizăm critic informațiile primite prin prisma unui criteriu de actualitate – care este cel științific. Să nu plecăm urechea la ceva doar pentru că e scris pe un bilboard uriaș, sau e strigat la megafon, sau ne bombardează zilnic cu oferte.
• Că e necesar să ne uităm și în spate, la istoria recentă, să ne uităm la ce s-a întâmplat cu companii mari care au trebuit să plătească sume însemnate pentru afirmațiile false promovate. În 2009 a fost Disney, cu Baby Einstein, programul care transforma copiii în genii, în 2006 Lumosity a plătit 2 mil dolaripentru că jocul nu a dus la îmbunătățirea performanței la muncă sau la școală, așa cum pretindea prin promovare.
• Că e necesar să ne uităm în ograda noastră, la copiii noștri, cei reali: vedem vreo îmbunătățire în abilitățile lor ca urmare a jocurilor video sau mai degrabă vedem o îmbunătățire a performanței la joc? Rezultatele cred că sunt cât se poate de evidente, mă tem că ne e nouă frică că trebuie să renunțăm la această idee.

Eu am întâlnit mulți părinți la Cabinet a căror copii petrec mult timp cu jocurile video sub deviza ”îl las să joace fiindcă așa își dezvoltă atenția/ orientarea în spațiu/ memoria/ inteligența”. Nu, dragilor, dacă îl lăsați să joace jocuri video, copilul se distrează, îi produce plăcere și își îmbunătățește performanța în joc. Dar nu va fi mai atent la ore, nu va reține mai bine poeziile, nu își va face mai ușor temele de casă. Toate aceste abilități se pot cultiva, dar drumul e ceva mai anevoios și e de durată. Eu susțin o serie de ateliere pentru copii, care vizează dezvoltarea diverselor abilități în context școlar și nu numai. Dar chiar și acolo, țin întotdeauna să informez părinții ce fac cu copii, cum lucrăm, care sunt rezultatele așteptate, care sunt obstacolele în obținerea rezultatelor. Nu numai atât, dar îi informez despre ce anume am lucrat în ora respectivă, le sugerez direcții de continuare acasă, pentru că deocamdată nu se cunosc alte metode ușoare și rapide pentru cultivarea abilităților. Nu știu de nicio metodă prin care să putem sta relaxați cu o cafea în brațe lângă copilul cu un laptop în brațe și după o jumătate de oră copilul să fie mai atent, mai inteligent, mai deștept. Doar metode care necesită muncă, timp și dedicare!

Sursa foto: https://bit.ly/2dRxLjB

The post Jocurile video nu dezvolta abilitatile pe care sustin ca le dezvolta appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

Practica și experienta profesionala m-au invatat ca e important sa rafinam exprimarea emotiilor de timpuriu, sa ne invatam copiii(si pe noi, de asemenea) ca emotiile trec dincolo de ma simt bine/ rau, dincolo de suparat/ bucuros. De ce?

• Fiecare emotie are propriia ei formă de manifestare – unele sunt mai liniștite cum e tristețea sau rușinea, altele sunt mai vulcanice cum e furia sau entuziasmul
• Fiecare emoție vine cu un set distinct de comportamente – îngrijorarea și frica vin adesea la pachet cu comportamente de retragere sau evitare, în vreme ce furia vine adesea la pachet cu comportamente agresive
• Pentru fiecare dintre emoții avem metode diferite de gestionare, având în vedere forma comportamentală atât de diferită cu care sunt asociate.

La noi în familie, a vorbi despre ceea ce simțim e o practică consacrată. Nu neapărat am nevoie de instrumente ajutătoare fiindcă e o obișnuință și o rutină. Nu același lucru e valabil și la Cabinet, unde mulți copii au nevoie să învețe să își identifice stările și abia apoi să le exprime. Pentru acei copii care nu sunt obișnuiți să exprime ceea ce simt mă folosesc de tot felul de unelte, pe care le puteți și voi folosi în familie.

Astăzi vă propun Roata Emoțiilor sau Caruselul Emoțiilor pe care le puteți accesa într-o formă de print aici și aici. E una și aceeși treabă, forma diferă. Copiii se plictisesc repede, așa că, pentru a-i ține motivați e necesar uneori să facem mici schimbări, chiar dacă sunt doar de formă.

Cum se folosește? Ca punct de plecare pentru comunicare în limbaj emoțional. Am spus comunicare, și aici e un punct extrem de important, întrucât în comunicare e nevoie de două persoane. Scopul nostru nu e să îl tragem de limbă pe copil, scopul e să îl stimulăm și să îl ajutăm să își verbalizeze emoțiilor. Fiindca modelarea e una dintre cele mai puternice forme de învățare, e de dorit să completați voi înșivă această fișă înainte de a o înmâna copiilor.

Când părinții își exprimă îngrijorarea că ai lor copii nu comunică despre ce fac în timpul școlii/ grădiniței îi întreb dacă ei o fac, dacă ei le povestesc copiilor despre cum le-a fost ziua. Mulți nici nu s-au gândit că drumul acesta al comunicării e cu două sensuri, nu putem doar ”cere”, trebuie să mai și dăm, să împărtășim. Poate nici voi nu știți cum să povestiți copiilor despre cum v-a fost ziua, așa că vă puteți folosi de același instrument.

Azi m-am simțit atât mândră de mine fiindcă am terminat un proiect tare greu. M-am îngrijorat că nu reușesc să termin la timp, dar mi-a venit să sar în sus de bucurie când am văzut că e abia ora 12.00 și sunt gata. Sunt recunoscătoare că m-a ajutat Maria, nu știu dacă aș fi reușit sa termin altfel. Mamă, mamă ce m-am speriat azi… am ieșit din birou să merg la baie și am văzut un șoricel pe coridor. Ce am mai țipat!!!!

Mulți părinți îmi spun că nu au ce povesti copiilor, că ”nu li s-a întîmplat nimic”. Deși aș spune că de cele mai multe ori acest ”nu mi s-a întâmplat nimic” e contestabil, uneori poate fi și adevărat. Dacă e cazul, inventați. Șoricelul acela nu trebuie să fie real ca să știți că v-ați putea speria la vederea unuia pe coridor. Alteori experiențele prin care treceți într-o zi nu e de dorit să le împărtășiți copilului. Unele experiențe sunt ”de adulți” sau nu le-ați rezolvat voi înșivă într-o maieră matură și responsabilă, așa că e posibil să fie prea mult pentru copil sau prea greu de înțeles. Scopul nu e să vă descărcați sufletul în fața copilului, pentru asta aveți nevoie de un alt adult. Scopul e să modelați comunicarea, să îi arătați cum se exprimă experiențele unei zile.

Majoritatea exercițiilor emoționale pe care le-am întâlnit se rezumă la emoțiile de bază: bucuria, frica, dezgustul, tristețea, mirarea, disprețul. Deși nu contest omniprezența lor, ceea ce am ales eu să folosesc e bazat mult pe ceea ce am văzut că trăiesc cu precădere oamenii: atât copiii cât și adulții. În cabinet (și acasă) am ales să adaug Rușinea, Mulțumirea (mândria, bucuria lucrului bine făcut) și Recunoștința. Unele (cum e rușinea) le-am introdus cu scopul de a-i face pe copii să vorbească despre ele, altele pentru a-i îndruma să le cultive ”forțându-i” să se gândească la ele:

• Rușinea fiindcă e mult mai des întâlnită decât ne-am imagina, în special la copiii școlari.
• Îngrijorarea (anxietatea) fiindcă așa se scot la iveală o mulțime de griji și temeri, pe care nu le putem numi frici, nu sunt atât de intense dar sunt suficient de puternice să interfereze cu viața școlară sau cu cea de zi cu zi.
• Mulțumirea (mândria) pentru că e important să atragem atenția copiilor asupra lucrurilor la care se pricep, pe care le fac bine (nu vă puteți imagina cât de greu e pentru mulți copii să se simtă capabili).
• Frica fiindcă e o emoție pe care copiii o trăiesc din plin, se modifică doar obiectul fricii, dar frica rămâne
• Recunoștința fiindcă e iarași o emoție slab cultivată. De altfel, tocmai ca urmare a necultivării acestei emoții o mulțime de copii ajung să crească cu sentimentul că ”li se cuvine”. Nu li se cuvine nici lor, nici nouă și nici nimănui să fim sănătoși, să ne avem unii pe alții, să avem parte de iubire sau sprijin. Toate acestea și o mulțime de alte lucruri nu ni se cuvin, dar le avem. Pentru că le avem ar fi de dorit să cultivăm o atitudinde de recunoștință.
• Furia… nu cred că trebuie să adaug ceva aici, e una dintre cele mai evidente emoții, se ”vede” cel mai ușor având în vedere caracterul ei vulcanic-agresiv.

Uneori folosesc o roată sau un carusel cu mai puține emoții, alteori cu mai multe. Depinde de copil și de problemele pe care le are. Depinde de cât de dezvoltat este din punct de vedere emoțional.

Copiii voștri știu să vorbească despre emoții? Dacă da, cum o fac? Despre ce emoții vorbesc cel mai des? Sunt îngrijorați, mulțumiți, speriați, rușinați, bucuroși?

The post Sa ne ajutam copiii sa exprime ceea ce simt – roata emotiilor appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

De ce parasc copiii? Cam din aceleasi motive pentru care barfesc adultii.

Nu vi se pare ca para la copii seamana mult cu barfa la adulti? Când suntem la modul autentic interesați de binele cuiva din jurul nostru, e posibil să discutăm despre acea persoană cu cei apropiați, scopul fiind acela de căuta împreună modalități prin care să o putem ajuta. Dacă însă începem să discutăm despre o persoană cu alții în scopul discreditării ei sau în scop de amuzament (pe seama ei) se cheamă că bârfim.

Paralela aceasta între pără și bârfă poate vă ajută să realizați mai bine de ce pârăsc copiii (nu trebuie decât să vă gândiți de ce emiteți sau participați la bârfe):

Ca să obțină atenție. Atâta vreme cât lăsăm totul la o parte să ascultăm, să rezolvăm ceea ce ne este comunicat înseamnă că, fie că o facem conștient sau nu, noi acordăm atenție acestui comportament. Copilul poate ulterior să o folosească ca pe o modalitate de a iniția intreacțiune cu persoana căreia îi pârăște – fie ea mama, bunica, educatoarea, învățătoarea.

Ca să se simtă superior față de cealaltă persoană. Cine transmite prin pâră (sau bârfă) informații despre celălalt care îl pun pe acesta într-o lumină bună? Nu, prin pâră transmitem informații care îl pun pe celălalt într-o lumină proastă, îi subliniază comportamentele nepotrivite sau trăsăturile mai puțin plăcute. Prin contrast, cel care pârăște devine ”mai bun”.

Ca să aibă sentimentul că sunt puternici. Unii copii au un puternic simț al dreptății și justiției pe care știu să și-l exprime prin forță, prin a-i pune pe ceilalți ”la locul lor”. Un copil cu o personalitate mai puternică se poate folosi de pâră pentru a face cunoscut ”cine e șeful”, cine e mai puternic și are grijă ca ceilalți să stea în banca lor.

Dar totuși, ne dorim să fim informați dacă copiilor nostri li se întâmplă ceva. Vrem să știm dacă cineva îi agresează, dacă cineva îi hărțuiește sau intimidează, dacă cineva se comportă nepotrivit cu ei.

Ce putem face să oprim pâra fără să oprim informarea?

1. Să ne educăm copilul despre diferențele dintre informare și pâră.

2. Să analizăm împreună cu el, atunci când ne vorbește despre celalalt dacă e un exemplu de informare sau de pâră. ”Mama, Maria smulge jucăriile!”, ”Ionel nu vrea să împartă din pufuleții lui”, ”Alex nu s-a spălat pe mâini, s-a prefăcut doar!”, ”La școală, Ioana vorbește urât” ”I-am spus doamnei învățătoare că Mihai a copiat de la colegul de bancă. L-am văzut eu!”. Când copilul vine să vă spună ceva despre ceea ce face altcineva, stați și analizați împreună cu el dacă ceea ce vă comunică e un exemplu de pâră sau un exemplu de informare. Folosiți grila de mai sus pentru a face diferența dintre ele.

• Ceea ce îmi spui pune în pericol siguranța cuiva?
• Problema pe care mi-o spui nu o poți rezolva singur? Ai nevoie de ajutorul meu?
• Mihai a făcut-o intenționat sau a fost un accident?
• Comportamentul lui George a fost periculos sau daunător pentru el însuși, pentru tine sau pentru alți copii?
• E o problemă foarte importantă?

3. Să aducem discuția dinspre celălalt înspre EL, înspre sentimentele lui și ceea ce trăiește el în raport cu comportamentul celuilalt.

”Maria are alegerile ei despre cum să se comporte, dar pe tine cum te face să te simți când smulge jucăriile/ nu vrea să împartă pufuleții/ îl vezi pe Alex sau Mihai că trișează?”.

Pe ceilalți nu-i putem schimba, ceea ce putem schimba e modul în care ne raportăm noi la ei, lucru pe care cu cât și-l însușesc mai repede copiii, cu atât mai bine pentru sănătatea lor psihică!

Cele de mai sus nu garantează faptul că pâra va înceta cu desavârșire. Dar cu siguranță, urmați cu consecvență pașii de mai sus vor reduce substanțial frecvența pârâtului. Și cu un drum, cine știe, poate ne dezobișnuim și noi să bârfim 🙂

Articol inspirat din acest pin.

Sursa foto: https://bit.ly/2hlpmGn

The post De ce parasc copiii si ce e de făcut appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

Ganditi-va si voi, cat de des va intrebati copiii ”Cum a fost azi la scoala/ gradinita?” sau ”Ce-ai facut azi la scoala/ gradinita?”
vs. cât de des îi întrebați ”Cum te-ai simțit azi la școală/ gradiniță?”. De ce i-ați întreba? De ce e util să știm cum se simt copiii noștri? 

Acum că ați început să citiți acest articol cum vă simțiți? Plictisiți fiindcă gândiți poate ”o, nu, încă un articol despre inteligența emoțională?”. Poate sunteți interesați fiindcă e un subiect care vă preocupă în ultima vreme? Poate înfuriați fiindcă fonturile sunt prea mici și nu puteți citi aticolul pe telefon? Emoțiile, ceea ce simțim sunt parte din noi înșine, la fel cum sunt ochii care preiau informația din mediu, o transmit la creier și astfel vedem. La fel cum e mâna care se așează pe aragaz și se retrage urgent fiindcă a primit informația ARDE și a reacționat ca atare: s-a retras. Doar că sunt mai puțin tangibile, mai puțin evidente. Faptul că nu sunt atât de evidente nu înseamnă că nu sunt utile, nu înseamnă că nu au aceeași capacitate de a transmite informații la fel cum au celelalte simțuri ale noastre.

Sunt mulți copii (și părinți) care cred că emoțiile nu sunt bune la nimic sau care cred că emoțiile sunt ceva care ne încurcă, ne incomodează și că ne-ar fi viața mult mai ușoară fără ele. Am întrebat expertul nr. 1 într-ale vieții, copilul meu, ce crede despre asta:

– Auzi, am la Cabinet un client, un copilaș fix de vârsta ta, care crede că emoțiile nu sunt bune la nimic. Ești de acord?
– Dar cum să nu fie bune? Stai să-ți spun cum să-i zici: Prima dată află ce îi place cel mai mult. Înghețata, supa de tăiței, fotbalul?
– Nu-l întreb că știu. Îi place să se joace pe tabletă, îi place fotbalul.
– Atunci îl întrebi ce simte când joacă fotbal sau se uită pe tabletă. Sigur îți va spune că e foarte bucuros când joacă fotbal. După care afli ce îi place cel mai puțin.
– O, și asta știu. Nu îi place să facă teme de casă, nu îi place să scrie, nu îi place…
– De ajuns. Atunci îl întrebi cum se simte când își face temele? O să îți spună că e supărat sau plictisit sau furios. Vezi, aici tu o să îi spui așa: dacă tu crezi că emoțiile nu sunt importante cum o să știi să mergi să joci fotbal sau cum o să știi să cauți ce să faci ca să îți fie mai ușor cu temele? La aia sunt bune emoțiile: să știe ce îi place și ce nu-i place, să știe să facă mai mult din ce-i place și mai puțin din ce nu-i place!”

O, ce mi-ar plăcea să o iau de asistent la Cabinet, nu cred că aș fi putut spune mai bine la ce folosesc emoțiile – mă rog, uneori nu-i o opțiune să facă mai puțin din ce nu-i place dar argumentul e bun :), practic emoţiile ne indică ce să facem în continuare.

Am și eu un argument, nu ştiu dacă e la fel de clar ca şi al ei. Gândiți-vă pentru un moment ce înseamnă să nu poți deosebi teama, îngrijorarea, anxietatea de senzația de foame. Ce înseamnă să nu poți deosebi sentimentele de neajutorare de consumul de droguri sau alcool. Ca și părinți nu vom fi toată viața în spatele copiilor suflându-le în ureche ce alegeri să facă. Sarcina noastră este să îi sprijinim în a face alegerile cele mai potrivite pe baza informațiilor pe care le primesc din exterior și interior. Dacă ochii, mâinile, nasul, urechile ne dau informații despre ce se întâmplă în afara noastră, stările noaste, emoțiile noastre ne dau informații despre ce se întâmplă în interiorul nostru. Lumea noastră internă e la fel de bogată ca și cea din afară. Oricât de orientați am fi în exterior, nu putem scăpa de noi înșine, de lumea noastră interioară. Și nici nu ne-ar fi benefic.

– Mami, ce crezi, ar trebui să mănânc? mă întreabă într-o zi aceeași prințesă buclucașă foarte pricepută în argumente logice
– Ce interesant să mă întrebi pe mine despre o senzație de-a ta. Întreabă-ți corpul tău: îi e foame?
– Păi asta e, l-am întrebat și nu știu ce să zic. Nu sunt sigură că îmi e foame dar nu-s nici sigură că nu îmi e foame.
– Oare cum ai putea afla? Ia zi-mi ce simți în corpul tău? Simți ceva în stomăcel, că de obicei acolo se simte foamea?
– Parcă simt ceva, dar nu prea tare în stomăcel. Simt așa în tot corpul un fel de slăbiciune, parcă n-aș aveaa destulă putere.
– Oare când ești obosită ce simți? Nu simți același lucru?
– Ba da, dar nu prea cred că sunt obosită. N-am făcut mai nimic azi. N-am motive să fiu plictisită. Și nu mi-e nici somn.

Adevărul e că era înainte de ora de culcare, dar n-am vrut să o îi arăt ceasul să îi spun că EU sunt sigură că EA este obosită uitându-mă la ceas. Am vrut ca EA să descopere singură propriile-i semnale de oboseală/ somn.

– Crezi că poți fi obosită doar dacă ai făcut multe într-o zi? Mai sunt și alte motive să te simți obosită?
– Bine mami, normal că mai sunt. Când se termină ziua și vine noaptea de exemplu. Atunci mi se face somn, sunt obosită chiar dacă n-am făcut nimic.
– Dar de ce ți se face somn? Cum știi că îți e somn?
– Păi simt așa cum mă lasă puterile, nu mai am chef să alerg, mă mișc ca un melc, mi se închid ochii.
– Dar asta nu-i fix așa cum te simți acum?
– Nu mi se închid ochii, dar nu am puteri şi mă mişc ca un melc. Vrei să spui că n-ar trebui să mănânc? Vrei să spui că ar trebui să dorm?
– Eu nu-ţi spun ce să faci. Tu îţi spui ce să faci după cum simţi. Dacă ţi-e foame haide să manânci, dacă ţi-e somn mergi la culcare.

Nu era mai simplu să anunț ”La ora asta n-are cum să-ți fie foame. E ora de culcare, deci ți-e somn! Pijamaua și patul!”. Firește că era mai simplu, dar nu și mai benefic. Dacă îți e foame mănânci, dacă ești obosit dormi, dacă ești trist vorbești cu un prieten sau cu mama/ tata, dacă ești furios respiri adânc să te calmezi puțin, dacă ești îngrijorat îţi distragi atenţia sau lupţi cu gândurile tale. Stările noastre dictează acţiunile noastre. Stările copiilor vor trebui să le dicteze acţiunile, nu mama sau tata. Dar pentru asta trebuie să aibă acces la ele, să le cunoască astfel încât să poată face cea mai bună alegere a acţiunilor lor. In fond toate sunt ale noastre: foame, somn, tristeţe, furie, bucurie, plictiseală, îngrijorare, frică, entuziasm…

Sursa foto: https://bit.ly/2dvJkQ0

The post La ce sunt bune emotiile (explicata de si pentru un copil de 8 ani) appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

Aceste gânduri generează o anxietate anticipatorie (teamă față de ce s-ar putea întâmpla în viitor), stare pe care cel mai probabil mulți copii o simt pe măsură ce prima zi de școală se apropie tot mai mult. Sub starea generată de începerea școlii, de regulă, se pot ascunde două mari temeri ale copiilor:teama de necunoscut și teama de a fi separați de părinți.

Deși nu există o rețetă magică care să facă să dispară aceste temeri, ele pot fi ușurate dacă le oferim suficiente oportunități de a exprima ceea ce simt și îi îngrijorează și folosim modalități eficiente de a gestiona trăirile lor.

Revenind la analogia cu concediul, dacă vă exprimați îngrijorările și răspunsul pe care îl primiți este ”Stai liniștită, o să vezi ce fain o să fie”, asta vă face să nu mai simțiți îngrijorare? Dar dacă cineva ar avea răbdarea să stea să vă spună că nu vă puteți rătăci fiindcă e instalată pe telefon o aplicație de navigare actualizată, că dacă ați uitat ceva se poate cumpăra de acolo, etc.

Copiii au nevoie să le ascultăm întrebările și să le răspundem onest și detaliatastfel încât să își poată diminua frica de necunoscut. Părinții copiilor cu care eu m-am întâlnit la cabinet îmi spun că primesc astfel de întrebări de la copii:

Cine va fi învățătoarea mea? Unde e școala, unde e clasa mea?

”Lasă c-o să vezi când începe școala” e un răspuns cu șanse mari de a-l face și mai anxios. Unele școli (cred că majoritatea) organizează Ziua Porților Deschise. Au desemnată o zi în vacanță sau la un sfârșit de săptămână în care oricine poate intra în școală. Profitați de această oportunitate dacă știți că aveți un copil mai anxios și mergeți înainte de începerea școlii să vadă școala și chiar să își cunoască învățătoarea.

Ce voi face la școală?

”O să înveți lucruri noi și o să-ți faci mulți prieteni” e un răspuns vag care are șanse mici să aline temerile copilului. Încercați o abordare mai practică și pragmatică, la acestă vârstă copiii oricum gândesc în termeni concreți, așa că de ce să nu profitați de această caracteristică a lor? Mai bine descrieți-le concret: ”În primul rând, când ajungi la școală te dezbraci, îți pui lucrurile în dulapior după care mergi și te așezi în bancă. Locul tău în bancă ți-l va spune învățătoarea. După care, ca și la grădiniță veți face tot felul de activități. Într-o zi veți cânta, în alta veți picta, etc”. Repetați cu ei aceste lucruri, jucați-vă despre ele, nu doar le povestiți, reduceți astfel nu numai teama de necunoscut, dar îi înarmați și cu competențe pentru a se adapta mai ușor.

Mergeți și cumpărați împreună lucrurile necesare pentru școală. Pe măsură ce le cumpărați povestiți despre ele, la ce folosesc, când se folosesc.

Cât o să stau la școală?

Aici am constatat că părinții știu cel mai bine ce frică se ascunde sub întrebare, frica copiilor de abandon, de a nu fi separați de părinți. Din dorința de a liniști și de a îmblânzi această frică răspunsul e adesea: ”Foarte puțin. Câteva ore. Nici n-o sa-ți dai seama când trec”. Pentru că cei mici nu pot judeca ce însemnă ”Câteva ore” e posibil ca ei să-și traducă ”Nu mai vine niciodată după mine”. Puține? Ce înseamnă ”puține?”. Și dacă o să decideți după o vreme că rămâne la semi-internat? Cum o să mai puteți spune ”puține?”. În aceeași manieră ca mai sus, arătați-le concret cât stau folosindu-vă de două activități:

1. Puteți desena un cerc mare, îl împărțiți în 12 cadrane și colorați acele cadrane corespunzătoare orelor pe care le petrece la școală. Poate nici așa nu înțelege, însă cel puțin are o reprezentare concretă la care să vă puteți întoarce când discutați despre timp și cum se folosește el.
2. Luați un calendar și colorați zilele de luni până vineri. Vor avea astfel o imagine despre când va fi în școală și când va fi acasă cu părinții.

Teama de necunoscut și teama de separare nu apare numai la copii, sunt convinsă că o trăiți și voi, ca părinți. Povestind cu clienții mei și cunoscând și din experiența mea de mamă ele merg mână în mână. Mai rar am întâlnit un copil anxios ai cărui părinți să nu fie la rândul lor cuprinși de temeri. Știu că e greu să ajutăm un copil care ne arată în oglindă propriile nostre frici. Cu toate acestea, la fel cum în avion trebuie să ne punem masca de oxigen întâi pentru noi înșine și abia apoi pentru copil, și când vine vorba de temerile copiilor va trebui să ne ocupăm de ale noastre în primul rând. Sau deodată, practica mi-a arătat că se poate ca și mama și copilul să vină la consiliere și ambii să își îmblânzească temerile concomitent.

Uneori întrebările denotă mai mult decât teama de necunoscut sau teama de a se separa de părinți.

• Dacă trebuie să merg la toaletă și nu știu unde e?
• Dacă merg la toaletă și nu mai știu unde să mă întorc?
• Dacă nu va dori nimeni să se joace cu mine?
• Dacă alunec și cad iar ceilalți râd de mine?

La baza acestor îngrijorări stau mecanisme deficitare de adaptare la situații noisau un temperament mai retras, mai prudent. Capacitatea de a ne adapta la situații noi diferă extrem de mult de la o persoană la alta. Este una dintre trăsăturile de temperament cu care ne naștem și drept urmare e destul de impermeabilă la schimbare. Modul în care exprimăm această lipsă de capacitate de adaptare e foarte diferit:

•  Unii copii pot să plângă cu disperare, pot să aibă accese de furie și chiar să revină la comportamente ”de bebeluș” care credeați că au trecut demult.
• Alții se pot retrage în ei și refuză să vorbească sau să participe la viața de familie.

Dacă apar astfel de comportamente… răbdare. Ignorați comportamentele, nu încercați să îl faceți să se simtă și mai rău luându-l peste picior dacă începe să ude patul, să vorbească ca un bebeluș sau să aibă crize de furie ca la 2-3 ani. Nici nu vă opriți să vorbiți despre școală în speranța că poate ”uită”. Nu uită, la fel cum nu putem ignora dacă am avea un elefant în cameră. Continuați să povestiți și să mențineți o atitudine pozitivă despre școală.

Uneori știm și vedem în comportamentul lor că le e teamă. Dar ei nu pot formula în cuvinte temerile lor. Chiar și atunci îi putem ajuta, chiar și temerile nespuse pot fi îmblânzite sau descoperite:

• La 6-7 ani cât au când încep școala copiii încă se joacă cu păpuși sau alte personaje, jucării de pluș. Uitați-vă peste întrebările de îngrijorare de mai sus și încercați să le aduceți la suprafață în jocul cu plușurile.
• Împărtășiți temerile voastre din prima zi de școală. Povestiți-le experiența voastră. Dacă nu vă amintiți, inventați o experiență. Dar nu povestiți doar despre frica ce-ați avut-o (care îi va face să se simtă înțeleși și acceptați), povestiți neapărat despre cum ați rezolvat frica (care le va da fie încredere că se va termina cu bine, fie îi va ajuta să își construiască strategii de adaptare). ”Știi, îmi amintesc cum eram eu în prima zi de școală. Eram atât de îngrijorată că nu puteam nici dormi. Îmi era tare frică că nu o să știu ce să fac, că n-o sa-mi găsesc clasa sau locul în bancă. Dar după ce am ajuns acolo și am văzut-o pe învățătoare m-am liniștit. Ne-a spus ca oricând putem să o întrebăm tot ce vrem și ea ne va răspunde”. Sau ”Când eram eu de vârsta ta îmi era frică că nu o să-mi pot face niciun prieten la școală. Dar am reușit până la urmă. Vrei să știi cum am făcut?” după care puteți continua în ideea formării de abilități sociale: cum să își facă prieteni, cum să inițieze o conversație, etc.
• Citiți împreună cărți care vorbesc copiilor despre prima zi de școală. Eu am o carte care-mi place mult, Harry și dinozaurii merg la școală. O puteți ”asculta” și aici. Are de toate: și despre rutina (gândindu-ne la întrebarea ”ce se va întâmpla acolo”) și despre temeri. Poate fi un bun punct de plecare pentru discuții despre prima zi de școală.

Am împărtășit cu voi o parte din experiențele pe care le pot avea copiii (și părinții) la începerea școlii așa cum le-am întâlnit fie cu clienții mei, fie cu copilul meu. Cu siguranță nu am acoperit tot.

Pe voi sau pe copilul vostru ce vă neliniștește legat de prima zi de școală? Puteți lăsa întrebările în comentarii sau să trimiteți întrebările vostre la adresa diana@parintecuminte.ro

Sursa foto: https://bit.ly/2bNXXgL

Referinţe bibliografice:

Charles E. Schaefer and Theresa Foy DiGeronimo’s – How to Talk to Your Kids About Really Important Things: Specific Questions and Answers and Useful Things to Say

The post Cum sa le vorbim copiilor despre prima zi de scoala? appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

Când avea 1 an am dus-o la creșă. A fost prima dată când am simțit că am trecut cu adevărat linia aceea difuză și vagă între a fi un părinte sensibil și protector și a fi un părinte-educator, care se retrage când e cazul. Am plâns, m-am îngrijorat, m-am învinovățit, deh, ”ce fel de mamă o fi aceea care-și duce copilul la creșă atât de mic?” Ea? Abia aștepta să meargă la creșă, i-a plăcut dintotdeauna să fie printre oameni, indiferent de vârstă. Mie… s-a părut că a fost cel mai greu moment de de până atunci. Dar asta până la următorul prag.

Când avea 2 ani am lăsat-o pentru prima oară să doarmă la bunici fără noi, părinții. Iarăși am făcut-o cu un nod în gât și cu sentimentul că ”o abandonez” la bunici deși își adoră toți bunicii și singura ei problemă e că fiind la școală acum nu mai poate merge cu ușurință în timpul anului acolo. Numai că atunci când am lăsat-o prima dată nu știam ce va fi, în schimb îmi imaginam cu vârf și indesat cum o să plângă după mama sau după tata, cum n-o să poată adormi dacă nu învârte o șuviță de păr DE-A MEA pe degețel.

La 8 am lăsat-o să meargă în tabără. Cu cortul, o săptămână!!!! Total în afara zonei mele de comfort. Nu pentru faptul că merge cu cortul, doar am mai fost și știu că îi place la nebunie. Problema e că merge FĂRĂ PĂRINȚI cu cortul. Dacă n-o să se descurce? Dacă plouă și se udă toată? Dacă răcește? Dacă e speriată noaptea? Dacă se aventurează singură prin pădure? Și iarași nodul în gât, stomacul strâns și anxietatea la 10 pe o scală de la 0 la 10.

O clientă (60 de ani) cu care m-am întâlnit deunăzi îmi povestea cu același nod în gât și cu lacrimi în ochi despre copilul ei (34 de ani) care ”până la vârsta asta” nu e căsătorit, nu are copii și pe deasupra e pe punctul să renunțe la ce a făcut până acum și să își schimbe traseul profesional. Oare ce ar putea EA să facă să-l aducă pe ”drumul cel bun”?

În viața noastră de părinți, fie că suntem la 25 sau la 70 de ani cred că trecem prin multe momente grele, momente de dezechilibru între a face totul pentru copii și a ne retrage pentru a-i lăsa să-și urmeze drumul lor. De fiecare dată când apare un astfel de nou moment ne dăm seama că momentul de dinainte care ni se părea de cotitură a trecut. Și i-am supraviețuit cu toții, părinți și copii. Uitându-mă în spate la cei peste 10 ani de a fi părinte pe care îi am, îngrijorarea de a o fi lăsat singură la creșă mă face să zâmbesc, cea de a o fi lăsat la bunici sau în tabără mă face să râd în hohote iar perspectiva de a vedea că poate va face alte alegeri de viață decât consider eu că ar fi benefic pentru ea… mă înspăimântă, pentru că nu am ajuns încă acolo.

Firul acesta subțire pe care ne tot facem exerciții de echilibristică, fir care desparte dorința de a-i ține aproape pe copii de dorința de a-i lăsa să înainteze în viață fără noi cred că e defapt firul pe care mergem întreaga viață după ce am devenit părinți. Firul acesta nu devine niciodată autostradă, să simțim stabilitate si echilibru. Cred că pot fi perioade în care se face mai lat, cam cât o cărare, după care iar se îngustează și tot așa, până la capătul vieții nostre.

Niciodată nu ajungem la capăt, niciodată nu vom avea sentimentul că am lăsat în urmă pentru totdeauna protecționismul și îmbrățișăm  100% independența copilului. Pentru că grija și dorința de a-i proteja nu e în spatele nostru și independența copilului în față. Ele sunt una lângă alta, în stânga și în dreapta, noi traversăm viața de părinte pe drumul dintre ele – uneori mai cădem sau într-o parte sau în alta, uneori ne clătinăm rău de tot, iar alteori reușim să ajungem la stabilitate. Pentru o vreme…

Când mai simțiți că vă clătinați, că alunecați sau în partea protecționismului sau în partea independenței amintiți-vă că nu sunteți singur pe firul acesta. E un drum tare aglomerat, plin de alți părinți care încearcă și ei să-și țină cum pot echilibrul. Momentul de echilibru în parenting nu e un moment în care ajungem și rămânem încremeniți pentru restul vieții. Nu exisă MOMENTUL de echilibru, există doar o mulțime de momente, uneori de echilibru, alteori de dezechilbru.

Sursa foto: https://bit.ly/2hHNv9z

The post Momentul de echilibru în parenting appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

În tranziția de la principii (discuții) la acțiuni (comportamente care se văd) intervine o operație esențială: învățarea. Există mai multe modalități prin care copiii învață:

• observându-i pe ceilalți și încercând să imite ceea ce văd – este cazul copilului care se plimba cu o mână în șold, ținând la ureche orice obiect asemănator telefonului și care își imită astfel părintele care rezolvă probleme la telefon
• prin încercare și eroare – așa a fost deprins comportamentul de a sta departe de un aragaz aprins (pentru că s-a ars). A încercat, nu a fost bine, acum a învățat să evite aragazul aprins.
• prin ghidarea comportamentului, ghidare care poate fi internă sau externă. Ghidarea internă apare atunci când motivația este plăcerea vs neplăcerea (sunt motivat să mănânc banane pentru că au un gust care îmi produce plăcere, nu sunt motivat să mănânc lămâi pentru că au un gust acru care pentru mine este neplăcut). Ghidarea externă apare atunci când motivația este recompensa vs pedeapsa (sunt motivat să îmi strâng lucrurile din cameră pentru a mă putea duce cât de repede la joacă cu alți copii (recompensa) sau nu smulg jucăria de la alți copii fiindcă dacă o fac voi pleca din parc (pedeapsă).

Cu toții am învățat și învățăm în continuare folosind fiecare dintre formele de mai sus. Mi-a plăcut discursul Mihaelei Bilic de la Social Media for Parents în care zicea că nu există alimente interzise, există doar alimente care trebuie consumate cu o frecvență mai mică. Așa cred că e și cu învățarea, nu există forme de învățare interzise, există forme de învățare care e indicat să fie folosite cu o frecvență redusă.

Nu cred că are nimeni treabă cu ghidarea comportamentului copiilor prin modelare, prin încercare și eroare sau prin ghidare internă. Problematică pare a fi ghidarea comportamentului prin folosirea recompenselor si pedepselor. Oare de ce? O parte dintre motive le-am arătat în articolul anterior, așa că astăzi o să mă focalizez peCE, CÂND și CUM folosim pedepsele si recompensele în ghidarea comportamentelor copiilor.

CE sunt recompensele și sancțiunile?

Ele sunt consecințe, adică sunt urmarea unui comportament și au drept scopfie creșterea frecvenței unui comportament (recompensa), fie scăderea frecvenței unui comportament (sancțiunea).

Să luăm ca exemplu comportamentul de strângere a jucăriilor pentru un copil mai mic sau de organizare a materialelor de pe biroul de lucru pentru un copil școlar: ”Dacă îți strângi jucăriile te poți uita 15 min la desene animate” (recompensă).

”Dacă nu îți strângi jucăriile nu mai ai voie să ieși seara cu prietenii” (sancțiune).

CÂND, în ce situații recurgem la pedepse și recompense?

O primă regulă de aur ar fi că recurgem la ele doar dacă toate celelalte metode de învățare nu funcționează. Folosind același exemplu înseamnă că mai întâi eu, ca părinte sunt organizat și casa e aranjată (modelare), am discutat și i-am subliniat copilului cât e de plăcut să stai într-o cameră aranjată sau cât e de util pentru a putea sta concentrat să ai biroul de lucru organizat (ghidare internă motivată de plăcere).

O a doua regulă ar fi aceea că încercăm prima dată să ghidăm comportamentul înspre obținerea de recompense și doar dacă nici așa nu funcționează recurgem la sancțiuni.

Și aici, recomandarea este să folosim mai întâi recompense sociale (îmbărbătări ”hai că poți să fii organizat”, încurajări, laude, exprimarea bucuriei ”wow, ce mă bucur să văd camera curată”), apoi recompense sub formă de privilegii(vizionatul de desene animate, jocuri video, mersul în parc, cititul unei povești, etc) și abia la final, dacă nimic nu pare să fie suficient de motivant recompense materiale (jucării, bani, puncte, fețe zâmbitoare). De ce această succesiune? Pentru a rămâne cât mai aproape de situațiile din lumea reală (dacă facem un proiect bun cel mai probabil e să primim o laudă, poate chiar un privilegiu (mâine poți să vii mai târziu la serviciu) și doar în ultimă instanță primim bani pentru asta)

PENTRU CE aplicăm pedepsele și recompensele?

Cum spuneam, pedepsele și recompensele sunt consecințe, adică fac sens doar în relație cu un comportament, prin urmare nu putem recurge la pedepse și recompense până nu stabilim cât se poate de clar un comportament țintăcăruia să le aplicăm. Să spunem că acest comportament este aranjatul lucrurilor în cameră.

A doua etapă este stabilirea importanței comportamentului respectiv. Mulți părinți vin la mine în cabinet cu o listă impresionantă de comportamente pe care le doresc de la copii: să salute adulții, să împartă jucăriile, să fie prietenos, să fie organizat, să fie mai curajos, să nu mai vorbescă urât, să fie mai atent la ore, etc. E bine să existe această listă, ca să știm dorințele ce le avem ca părinți, dar e imposibil de pus în practică. E imposibil fie din motive ce țin de copil, fie din motive ce țin de părinte. Așa că, următorul pas e alcătuirea unui top 3, maxim top 5. Care sunt acele 3-5 comportamente care considerați voi, ca și părinți că sunt cel mai important a fi schimbate sau îmbunătățite? Se mai regăsește aranjatul lucruriloe în acest TOP 3-5?

CUM aplicăm sancțiunile și recompensele?

În această etapă ne vom focaliza doar pe comportamentele selectate anterior, care trebuie să fie în deplin acord cu vârsta copilului. Dacă doriți să vă trimit o listă cu comportamente specifice copiilor pe grupe de vârstă mă puteți contacta.

Atunci când copilul e mai mic, până în 5- 6 ani, lista de comportamente ar trebui să fie chiar mai scurta, poate 1-2 comportamente. Asta pentru că un copil mic încă nu are capacitatea de analiză dezvoltată (și sincer, nici noi, părinții nu avem răbdarea necesară pentru a ne ocupa de mai multe). Aici sugerez folosirea cât mai extinsă a consecințelor naturale, care decurg firesc dintr-un comportament și nu necesită discuții elaborate. ”Nu te îmbraci când iesim afară – îți este frig”. ”Nu dorești să împarți jucăriile – te joci singur”. Există însă situații în care copilul pare să nu învețe. Atunci, ca părinte e momentul să mă întreb: e un comportament care îi face lui, mie sau altora rău? Dacă răspunsul este NU (sau încă pot tolera), atunci sugestia e să mai tolerați și să continuați cu consecințele naturale, poate până mai crește se rezolvă lucrurile. Dacă răspunsul e DA, atunci sugerez consecințele sub formă de recompense sau sancțiuni adaptate vârstei (și drept urmare nivelului de înțelegere). Spre exemplu, un copil care se află în parc și care lovește alți copii pentru a obține ceva (atenție, o jucărie) face un comportament care face rău (altora – copilului lovit). Dacă în urma încercării de a opri frumos acest comportament (prin ghidare internă „vezi, pe copil îl doare cînd lovești”) copilul continuă să lovească, atunci e timpul să trecem la sancțiuni („vom pleca din parc în momentul în care mai lovești copii”).

Când copilul a trecut de 5-6 ani, deja e capabil să înțeleagă relația dintre comportament și consecințe, așa că el trebuie să fie parte activă în stabilirea pedepselor și recompenselor. Spre exemplu, stabilim de comun acord cu copilul că e nevoie de o schimbare în ceea ce privește sarcinile și responsabilitățile lui. Se pare că nu a reușit să le facă până acum, așa că e timpul să vă gândiți la alte metode. În cabinet exact asta îi îndrum pe părinți – să vadărecompensele și sancțiunile ca pe niște metode, ca pe niște unelte pe care să le folosească doar pentru anumite comportamente și doar în anumite condiții. Spre exemplu, ați decis împreună cu copilul că e nevoie să repete la pian 20 de minute zilnic (da, e posibil ca unui copil să îi placă pianul dar să îi fie greu să repete) și că poate îi va fi mai ușor să o facă dacă știe că după cele 20 de minute de repetiții se poate juca 20 de minute un joc pe calculator. Evident, există și reversul: dacă nu repetă 20 de minute, atunci nu se poate juca pe calculator.

Ca psiholog am avut prilejul să văd direct sentimentele de neputință și de vinovăție pe care le încearcă mulți părinți. Am avut prilejul să cunosc părinți minunați, dar pe care sentimentele de frustrare i-au dus la sentimente de disperare și de neîncredere în abilitățile lor de părinți. Unul dintre motivele principale de îngrijorare ale acestor părinți este faptul că dacă aplică pedepse sau recompense comportamentelor copilului, își dresează copilul, îl condiționează să execute mecanic ceva, iar copilul nu învață nimic din asta. Dacă stabilim pedepsele și recompensele fără un plan clar, dacă le aplicăm întâmplător, fără legătură cu comportamentele copiilor atunci într-adevăr, nu numai că nu folosesc la nimic, pot fi chiar dăunătoare. Dacă stabilim recompense și pedepse în acord cu vârsta, dacă le stabilim în raport cu câteva comportamente țintă, dacă îi arătăm copilului legătura dintre consecințe și comportamente atunci ceea ce facem se numește învățare, nu dresare.

Sursa foto: https://bit.ly/2bjOOvJ

The post Cum e cu pedepsele și recompensele – partea 2 appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

În mod constant vin părinți la cabinetul meu spunând că au încercat totul: să explice copilului cum stau lucrurile, să discute cu el, să se conecteze la el și la nevoile lui, dar cu toate aceastea uneori, în anumite situații, cele de mai sus nu funcționează.

Acești părinți sunt părinți care își iubesc copii, care citesc și se educă despre cum să fii un părinte cât de bun posibil. În același timp, acești părinți se simt câteodată copleșiți,simt că pierd lucrurile de sub control și se luptă – atât cu copilul lor cât și cu ei înșiși. Părinți care luptă să înțeleagă cum de e posibil, dacă au făcut totul ”ca la carte”, adică au fost blânzi cu copiii, întelegători, empatici și răbdători nu au obținut rezultatele așteptate? În plus, le rămân câteva întrebări deschise:

• Ce fac atunci când, în pofida explicațiilor copilul se îndreaptă amenințător cu markerul negru către perete?
• Ce fac atunci când mă lovește sau atunci când își lovește fratele sau sora?
• Ce fac cu copilul meu de 10 ani care refuză cât se poate de categoric să își facă temele fiindcă i se par stupide?
• Dar cu un adolescent căruia i-am găsit țigări în ghiozdan sau despre care am aflat că ar chiuli de la școală?

Când apar situații de genul acesta, ca părinți care am fost tot timpul aproape de copiii noștri. suntem luați prin suprindere pentru că în cărți, dacă vorbim calm, dacă oferim explicații, dacă îi suntem aproape, pur și simplu aceste situații nu ar trebui să existe. Fiindcă realitatea e altfel, fiindcă aceste situații există, începe să se insinueze întrebarea: Oare unde am greșit? Ce nu fac/ ce nu am făcut bine de vreme ce am ajuns aici? Scenariul acesta nu trebuia să existe dacă făceam totul ca la carte. Există mai multe explicații pentru faptul că s-a ajuns aici, dar poate una dintre ele ar fi faptul că, teoria conform căreia ar trebui să ne creștem copiii fără pedepse și recompense nu e o teorie suficient fundamentată, fiindcă nu ia în considerare unele aspecte esențiale când vine vorba de copilul nostru și de noi înșine:

• În primul rând, nu ține cont de faptul că suntem diferiți, avem firi diferite, temperamente diferite – unii adulți sunt mai rabdători, alții mai impulsivi, unii sunt mai relaxați, alții mai anxioși. La fel și copiii, unii au reacții mai intense, alții mai potolite. Unii au o mare nevoie de a simți că sunt în controlul lumii lor, alții se simt mulțumiți să fie conduși. Mai pui laolaltă un părinte mai impulsiv cu un copil ce are reacții intense și deja avem rețeta, dar nu cea de succes, cea de insucces dacă ne bazăm exclusiv pe discuții și explicații în detrimentul acțiunii.
• Promovează un stil de parenting permisiv – adică acel mod de a crește copii cu deosebită dragoste şi afecţiune, dar cu puţine solicitări şi limite. E un stil de parenting despre care știm nu din zeci, ci din mii de studii că este un stil de parenting care nu este benefic pe termen lung copiilor din niciun punct de vedere – nici emoțional, nici academic, nici social.

Pentru unii părinți e posibil ca lucrurile să funcționeze în absența pedepselor/ recompenselor dar nu pentru toți. Urmările unei astfel de abordări, așa cum le-am văzut eu de la cei care vin la terapie sau consiliere sunt: 

• Părinți încărcați de vină, de neputință și remușcări – ce-am făcut greșit de am ajuns aici? Ce mă fac mai încolo? Nu mă mai descurc!
• Copii care încă testează limitele pentru a înțelege ce e bine, ce e rău, ce funcționează, ce nu funcționează?
• Lupte de putere – între un copil care încearcă, poate-poate reușește și un părinte care e epuizat de atâtea explicații și care nu-și dorește decât puțină ordine în haosul care începe să se creeze.

Ce e de făcut? Poate e de zdruncinat puțin o paradigmă rigidă, poate că, dacă sunt aplicate cu calm și încredere pedepsele (sancțiunile) și recompensele nu sunt otravă pentru copii. Poate că ar fi bine să dăm puțin credit sancțiunilor și recompenselor, poate există situații sau momente în care fac bine, nu rău. Vă aștept să vorbim în curând despre partea pozitivă, despre beneficiile pedepselor și recompenselor și cum le putem folosi să întărim, nu să distrugem relația cu copiii noștri.

—

Citeste partea a 2-a a articolului

—

Sursa foto: https://bit.ly/2aI17R5

Articole similare:

Rețete garantate în parenting

Cum stim care informatii despre parenting sunt adevarate?

Creșterea copiilor e oficial imposibil de realizat!

The post Cum e cu pedepsele și recompensele – partea 1 appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

Am senzația că nu numai copiii au prieteni imaginari. Deseori am senzația că părinții au tot felul de copii imaginari. Copii care recită poeziile în fața a 10 necunoscuți cu maximă încredere, copii care au zeci de prieteni, copii care au numai note mari, copii care sunt mereu veseli și binedispuși iar atunci când (rar) mai sunt supărați le trece în 5 minute. Dacă pentru copii a avea un prieten imaginar nu e nicio problemă (mai ales că majoritatea renunță la el după o anumită vârstă), pentru părinți copilul imaginar este o problemă.Copilul imaginar (spre deosebire de prietenul imaginar) nu e un copil care nu există în realitate, e chiar copilul nostru, copilul real, dar care se comportă, gândește și vorbește ”așa cum trebuie” – a se citi așa cum credem noi că ar trebui să se comporte, să gândească.

Acum câteva zile apăruse un articol ”manifest” scris de Alison Gopnik. Un articol absolut minunat, care făcea o paralelă între parenting și activitatea de tâmplărie vs cea de grădinărit. Ea spunea că a crește copii nu ar trebui să fie la fel cu a face tâmplărie, având produsul finit în minte. A crește copii e asemenea gradinaritului. Degeaba ne propunem noi să lucrăm într-un anume fel grădina, fiindcă plantele au viața lor. Noi ne putem ocupa de sol, de a pune semințe, de a îngriji cum putem mai bine plantele. Dar nu putem avea GARANȚII asupra recoltei, asupra a cât de colorată, de înaltă și de viguroasă va fi planta. Ori în parenting suntem mult prea des tâmplari, deseori ”muncim” pentru a obține în final un anume tip de copil (copilul imaginar) și uităm că în viața copilului nostru putem fi doar grădinari. Scopul nostru ca părinți nu este să obținem un anumit tip de copil, ci să creăm acel spațiu de dragoste, siguranță și stabilitate astfel încât copilul să poată deveni un om, un individ cel mai probabil diferit de ceea ce-am ”propus” dar valoros în felul lui de a fi valoros!

De ce avem acest copil imaginar în minte? Din mai multe motive:

• pentru că avem un anume fel de a fi, un temperament (atât noi cât și copiii noștri) greu de schimbat și care ne poate face să percepem lucrurile într-un fel particular, care poate nu reflectă realitatea
• fiindcă există niște standarde (sociale, culturale, personale) despre ce e bine și ce e rău pentru copii care determină anumite așteptări cu privire la cum ar trebui să se comporte, gândească, simtă un copil
• pentru că am fost crescuți într-un anume fel care își pune amprenta în moduri aproape invizibile asupra modului în care ne comportăm în relația cu copilul nostru

Cum putem deveni constienți de acest copil imaginar care își pune amprenta asupra așteptărilor noastre, asupra percepțiilor și a modului în care ne comportăm în relația cu copilul nostru?

• devenim conștienți de omniprezența lui – de existența acestuia nu numai în viața noastră, dar și în viața atâtor alți părinți. Pentru mine, nimeni nu adescris mai bine existența omniprezenței copilului imaginar decât Andrew Solomon în Departe de trunchi. E o carte despre care Emma Brockes scrie: ”Cartea debutează ca un studiu al părinților care cresc copii “dificili” și sfârșește printr-o afirmare a tot ceea ce înseamnă să fii om. Chiar dacă e o carte despre familii care cresc copii cu dizabilități, eu cred că și cei care avem copii ”normali” avem enorm de mult de învățat despre ce înseamnă a ne accepta copiii așa cum sunt ei, fiindcă de iubit nu se pune problema că nu îi iubim. Ca să vă faceți o idee despre Andrew Solomon citiți aici un interviu minunat cu el. 
• devenim conștienți de prezența lui în viața noastră. Știți unde vedem cel mai bine copilul imaginar? În conflictele dintre noi, atunci când ne pierdem cumpătul, atunci când ne simțim descurajați sau fără speranță și când cel mai pregnant gând este ”nu ar trebui să se întâmple asta!” sau ”oare unde am greșit eu, ca părinte, de copilul meu se comportă așa?”. Oare ce nu ar trebui să se întâmple? Să nu fim ”ascultați?”. Oare e așa grav ca cineva (aka propriul copil) să își exprime un punct de vedere contrar punctului nostru de vedere?
• devenim conștienți de valorile proprii, de valorile societății si standardele culturale în care trăim. Credeți că valorile de acum sunt aceleași care au fost dintotdeauna? Nicigând. Valorile, standardele se schimbă pentru a reflecta timpurile în care trăim. Copiii noștri vor trăi în alte timpuri care vor veni cu alte valori, poate diferite de cele pe care muncim să le insuflăm acum. Mai degrabă să îi ajutăm să descopere importanța existenței valorilor în viață și importanța trăirii vieții conform unui set de valori (oricare vor fi fiind acestea – poate pentru unii curajul, inițiativa, pentru alții perseverența, altruismul, generozitatea)

Nu e deloc ușor să renunțăm la copilul imaginar, la copilul pe care ne-am fi dorit să îl avem și să începem să creștem copilul pe care îl avem efectiv. Dar e un lucru absolut necesar pentru a deveni cei mai buni părinţi pentru copiii noştri, nu pentru copiii altcuiva. Cred că în parenting, mai mult decât în orice alt domeniu, ”urmează-ți visele” nu se aplică!

Sursa foto:

The post Copilul imaginar appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

Cu toţii, ca părinţi, avem punctele noastre slabe, vulnerabilităţile noastre, luptele pe care le ducem. Avem situaţii din acelea în care simţim că fiecare celulă a corpului stă să explodeze, simţim că nu mai putem, nu mai suportăm, ne-am săturat. Pentru mine, lucrul la care nu mă pricep acum(zic acum fiindcă nu ştiu dacă nu va fi în viitor altceva la care o să mă pricep şi mai puţin) e să mă abţin să fiu deşteaptă. Adică să mă abţin să îi spun ce să facă, cum să facă, când să facă.

Sigur că la 8 ani ai ei şi la mult mai mulţi ai mei am ce să îi spun, pentru că într-adevăr ştiu să fac mai bine ca ea multe lucruri (sunt şi lucruri pe care le face mai bine ca mine!). Ştiu mai bine că e important să lucreze la teme dimineaţa, când e odihnită, nu seara. Ştiu că e mai bine să nu îşi exprime TOATE punctele de vedere atât de vehement fiindcă riscă să îşi piardă prieteni. Ştiu că dacă nu mănâncă la ora cinei o să o apuce foamea FIX în secunda în care sting lumina şi îi urez noapte bună. Ştiu că dacă vrea să cânte la pian (şi vrea, că o întreb periodic) atunci trebuie să repete.

Problema e că eu ştiu lucrurile acestea fiindcă am trecut prin ele, fiindcă am mult mai mult de opt ani şi drept urmare m-am izbit de mult mai multe. Pe deasupra mai sunt și psiholog, deci știu de două ori mai bine cum e cu creșterea copiilor (nope). Dar ea nu, ea are doar 8 ani şi a dat cu capul doar cât poţi să dai cu capul în 8 ani. Unele lucruri le-a învăţat, altele nu (încă). Atunci când “nu face lucrurile aşa cum trebuie” uit că are încă de învăţat, uit că nu este altă cale de a învăţa decât a da cu capul, uit că e puternică şi capabilă să îşi asume majoritatea consecinţelor ce decurg din faptul de a nu fi făcut lucrurile “cum trebuie”.

Se mai întâlmplă ceva atunci când “sunt prevăzătoare” şi ştiu mai bine decât ea cum se fac lucrurile. Încet, sigur, fără nicio intenţie (ca atâţia alţi părinţi din lumea asta) îi erodez credinţa că POATE, că e capabilă, că are resurse să facă faţă, că se descurcă! Aşa că mă scutur bine şi îmi spun ca pe o mantră:

“Are 8 ani!” (da, uneori uit și trebuie să îmi spun explicit lucrul ăsta)

“Las-o să greşească, doar aşa învaţă”

“Cel mai rău lucru care se poate întâmpla când dă cu capul e să îl spargă. Dar se vindecă şi a două oară nu mai dă!”

“Vreau să creadă despre ea însăşi că e capabilă, că poate. Pentru asta, trebuie să mă retrag”

Şi când scriu simt un nod în gât. E semn clar că e un punct foarte sensibil pentru mine. Dar învăţ. Învăţ şi eu odată cu ea. Eu cum să fiu mai puţin deșteaptă (atotştiutoare) şi ea cum să greşească şi să se ridice şi să meargă mai departe!

Oare luptele voastre care sunt? La ce nu va pricepeţi? Unde doare dacă atingeţi? În ce situaţii vi se pune un nod în gât?

Sursa foto: https://theillustratorsagency.com/category/gordana-ivkovic/

The post Ca părinte nu nu mă pricep la… appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.