Stiti proverbul acela japonez care in limba engleza suna “Fall down seven times, get up eight”? Despre nimic altceva nu o sa va povestesc azi, dar cum noua, oamenilor, nu ne sunt suficiente adevarurile simple aflate pe toate gardurile, o sa incerc sa complic putin problema. Ati urcat vreodata pe scari ca sa ajungeti undeva? Daca nu locuiti cu totii la parter inseamna ca ati facut-o. Si v-ati impiedicat vreodata? Indiferent daca scarile erau sau nu alunecoase, daca era intuneric sau lumina sigur v-ati mai si impiedicat. Cu toate acestea treptele sunt puse acolo ca sa ne ajute sa urcam, sa ajungem la destinatie, nu sunt acolo ca sa ne impiedice. La fel e si cu greselile copiilor nostri, sunt acolo ca sa ii ajute sa invete. Haideti sa va spun o poveste ca sa fie si mai explicit totul.
Anul acesta am fost la schi cu Puiul de Om. Al treilea an de schiat (desi defapt in total sunt doar cateva zile, ca doar traim intr-o clima care din fericire nu face ca zapada sa fie prezenta prea mult). Prima ora de schiat de anul acesta a Puiului de Om a fost cu instructor, adica totul a mers ca la carte. Urcat pe teleschi cu instructorul, coborât cu instructorul, totul minunat pana aici. Dupa o ora ramane cu mama. Adica cu mine, care am inceput sa schiez deodata cu ea. Doar vreo 30 de ani diferenta intre momentul in care a inceput ea si momentul in care am inceput eu.Am eu cateva calitati, dar curajul cu siguranta nu-i una dintre ele. Si cand schiezi asta-i un mare impediment. Nu-i asta cea mai mare problema, cobor si eu cum pot pe o partie colorata in culoarea ei preferata: albastru, cea mai mare problema e ca nu am abilitatile necesare sa o invat ceva legat de schiat, de aceea apelez la altii mai abili. Dar cum resursele sunt limitate, dupa o ora de lectii in care totul a mers ca pe roate am ramas noi doua, una mica si curajoasa si una mare si mai putin curajoasa.
Si incepem. Se avanta Puiul meu pe teleschi si dupa 5 metri de urcus, cade. Nu-i nimic zic, eu, toata transpirata de greutatea caratului a doua perechi de schiuri incaltata cu niste papuci pe langa care pantofii cu toc de 15 cm par o nimica toata. Mai incercam. Si ne intoarcem pe teleschi si mai mergem iarasi, de data asta vreo 3 metri si iarasi cade Puiul de Om. Si iarasi cara mama schiurile, mergi cu claparii pana la baza partiei si incearca iar. Mai mergem vreo 7 metri si buf, iarasi pica. Ramane in zapada si-mi zice:
– “Gata mami, nu mai merg nicaieri, ne intoarcem acasa!”. Tentanta oferta, dar oricat de atragatoare mi se parea perspectiva am intrebat-o
– “Pai cum, nu vrei sa schiezi? Credeam ca iti place.”
– Ea (foarte iritata) “Imi place sa schiez dar nu imi place sa cad”. Nu mai vreau sa cad. Hai acasa!
– Eu (ignorand iritarea si ramanând la subiect): “Dar tu de ce crezi ca pici de pe teleschi?”
– Ea: Fiindca nu pot sa merg pe el.
– Eu (gandindu-ma ca daca era un adult probabil nu ma abtineam si ii tineam o prelegere de logica): Ti se pare greu sa stai pe teleschi pana in varful partiei, nu-i asa?
– Ea: Nu mi se pare, ESTE greu.
– Eu (luand-o in brate si abtinandu-ma sa o contrazic): Nu crezi, puiule ca mai degraba ai putea zice ca nu stii nu ca nu poti. Si ca daca nu stii inseamna ca mai trebuie sa inveti? Cum ai putea sa stii ca nu poti daca pana acum ai mers cu instructorul, ceea ce inseamna ca inca nu ai invatat sa mergi singura?
S-a calmat putin, asa ca am putut sta sa vorbim “omeneste” (a se citi “am putut discuta calm si rational”) despre cum am putea rezolva problema urcatului cu teleschiul. Ca e greu, nici nu incape vorba, e greu. Chiar si eu am picat (desi sunt asa mare!!!) si daca ne uitam in jur sunt multi care pica. Va intrebati daca a reusit? Sigur ca da, a reusit sa urce pana la urma si am avut trei zile de schiat intensiv de dimineata pana seara in care abia m-am putut tine dupa ea 🙂
Dar nu asta e important, putea la fel de bine sa nu reuseasca si morala povestii era aceeasi. Nu “cum sa reusesti” vreau sa transmit prin povestea aceasta, ci altceva. Cum ne ajutam copiii sa mearga mai departe daca le e greu? Daca gresesc. Daca li se pare ca nu vor reusi niciodata. Eu zic ca asa:
- E absolut crucial sa ne ascultam copiii. Sa ascultam si sa-i intelegem. Sa le acceptam trairile, oricat de absurde si nelalocul lor ni se par. Daca ii ziceam “Hai ca nu-i mare lucru, toata lumea poate s-o faca” nu faceam decat sa-i creez impresia ca e ceva in neregula cu EA, de vreme ce toata lumea poate numai EA nu. Ea era descurajata fiindca i se parea greu. Ce conteaza cum mi se parea mie sau cum li se pare celorlati? Ei asa i se pare. De aici pornim sa gasim solutii. Nu de la situatia obiectiva “nu e foarte greu sa urci cu teleschiul” ci de la situatia subiectiva “Copilului meu i se pare greu sa urce cu teleschiul si drept urmare e descurajat”. Eu cred in ascultarea activa dar nu cred ca e suficient sa reducem lucrurile la a asculta in ideea ca restul vine de la sine. Uneori vine, uneori e sufiecient doar sa ascultam si sa intelegem. Alteori e nevoie sa modelam, sa le aratam copiilor ce sa faca, cum sa realizeze ce isi doresc (ea isi dorea enorm de mult sa schieze) in pofida greutatilor (i se pare greu sa urce cu teleschiul). Credeti ca daca-i spuneam: “Hai ca nu e greu!”, asta ii rezolva problema? O facea sa i se para usor? Nicigand.
- Sa reformulam neputinta in termeni de invatare. Nu poti sa zici ca nu poti pana nu inveti. Daca ziceam “nu poti zice ca nu poti pana nu incerci” imi dadeam cu stângu-n-dreptu’ fiindca adevarul e ca ea a incercat. Nu o data, ci de trei ori la rând. Si nu a reusit. Deci nu era o problema de lipsa de incredere in capacitatea ea de a incerca. Insa unele lucruri le invatam usor, cadem o data, ne ridicam o data, altele mai greu, cadem de 10 ori ne ridicam de 10, altele foarte greu, cadem de 100 de ori, ne ridicam de 100 de ori. Si unele niciodata. Cadem de 1000 de ori si ne ridicam de 999.
- Sa fim ingaduitori cu copiii care invata. Cand invatam facem greseli. Nu se poate altfel, nu exista invatare in absenta greselii. E greu sa toleram greseli fiindca asa ne invata societatea care ne prezinta doar modele de succes in 30 de minute, nu ne arata anii de greseli, munca si descurajari ale celor care au succes. Vedem doar capatul drumului, nu si drumul in sine. Si drumul catre succes e plin de greseli. Stiti ce mi-a zis cand am intrebat-o cum a reusit sa urce? Ce a facut? A zis: “Am vazut ca daca imi tineam roata aia (a teleschiului) fix sub fundulet ma arunca intr-o parte, asa ca am tinut-o cu mânutele putin mai jos. Ma cam dor mâinile, dar am reusit sa urc”. M-am abtinut sa zic ca tehnica ce a gasit-o era gresita, ca nu asa “SE FACE”. Am lauda-o in schimb ca a gasit o solutie care sa functioneze. Aici ajung la un alt punct important:
- Feedback-ul. Am reusit in final, dar cum am facut de am reusit? Daca nu stam sa gandim, sa analizam si sa exprimam prin ce am trecut, lucrurile raman vagi: “pana la urma am reusit cumva” sau “m-am descurcat”, “am avut noroc”. Nu, nu de-aia reusim. Reusim fiindca nu ne e frica sa ne uitam la greseli. Fiindca vedem greselile ca indicatori ai faptului ca ceva nu facem bine. Si fiindca incercam sa gasim solutii alternative pentru ca lucrurile sa mearga bine. Daca va intrebati, s-a corectat absolut singura, in ultima zi urca ca si profesionistii, cu mainile in buzunar pe teleschi 🙂
Eu sunt recunoascatoare pentru ca am un Pui de Om plin de vitalitate, curiozitate, creativitate si curaj. Ceea ce face ca unele lucruri sa fie mai usor de infaptuit decat altele. Indiferent cum sunt puii vostri de om, indiferent care sunt calitatile lor, indiferent cat de greu sau usor ne este, atunci cand vrem sa fim alaturi de ei in dificultati facem acelasi lucruri: ascultam, intelegem problema subiectiva a copilului, nu problema obiectiva si invatam cum se fac lucrurile grele (indiferent ca ele sunt grele in mod obiectiv sau doar subiectiv).
Cum va ziceam, nu am spus nimic mai mult decat la inceput: daca de 7 ori cazi, ridica-te de 8!
Sursa foto: Amanda Cass
Excelent articol!