Ne-am dori ca dupa 7-8 ore de stat la scoala, copiii sa vina sa ne mai vorbeasca inca vreo doua ore despre cum a fost la scoala. Asta e ceea ce ne dorim noi, parintii. Care este realitatea? Probabil o conversatie de 15 secunde care arata asa:
– Cum a fost la scoala?
– Bine!
– Ce-ati facut azi?
– De toate!
– Doamne, dar ce-i asa greu sa scot două vorbe de la tine? Te-am intrebat si eu cum a fost la scoala si nu-mi spui nimic?
– Pai ti-am zis ca a fost bine! M-ai intrebat, am răspuns!
Poate ca asteptarile noastre sunt nerealiste, poate ca nu vor veni asa usor sa ne vorbeasca despre cum a fost la scoala, dar cred ca putem sa avem conversatii ceva mai lungi si mai bogate in informatii, doar ca trebuie sa fim atenti la unele aspecte:
1. Care sunt motivele pentru care vrem sa aflam cum le-a fost la scoala?
Asa-i ca nici nu v-ati gandit la intrebarea asta? Cum adica de ce trebuie sa stiu? Posibile raspunsuri ar fi:
-
Doar aşa, fiindcă eu sunt părinte şi trebuie să ştiu!
Adică motivul e cu alte cuvinte: să îmi controlez copilul. Nu funcţionează. Nu veţi afla pentru simplul motiv că nimănui nu-i place să fie controlat, indiferent câţi centimetri are în înălţime! Și copiii au un simț al lor când vine vorba de autenticitate, nu îi prostim așa usor.
-
Ca să facem şi noi conversaţie!
Conversaţie cu de-a sila nu se poate face. De altfel „Cum eşti? Bine” e o conversaţie. Scurtă, e drept, dar e o conversaţie. Conversaţia aceea adâncă, satisfăcătoare pe care defapt o dorim apare atunci când doi oameni îşi doresc să împărtăşească gândurile şi sentimentele lor despre un subiect de interes comun. Aici avem două ingrediente cheie: dorinţa de a vorbi şi interesul pentru un anumit subiect. Aici va spun că eu am primit-o verde-n faţă: „Mami, mie nu îmi place să vorbesc despre şcoală. Stau destul acolo şi când termin şcoala nu mai vreau să mă gândesc DELOC la ea. Vreau să mă joc!” Deci zero dorinţa, zero interes. Evident nu mă dau bătută, dar cred că ce mi-a trântit în nas Prinţesă Buclucaşă e valabil la mulţi copii. Aşa că, având în vedere datele problemei nu-mi rămâne decât să-i stimulez dorinţa şi să-i trezesc interesul. Cum? Cu intrebări specifice, țintite, pe care le veți vedea detaliate mai jos.
-
Mă interesează viaţa copilului meu şi îmi doresc să ştiu ce se petrece cu el.
În orice moment. Problema e că viaţa copiilor noştri NU e viaţa noastră, nu avem „dreptul” să „forţăm” uşa sufletului lor, să pătrundem prin efracţie în viaţa lor emoţională şi socială. Putem fi oricât de curioşi/ îngrijoraţi/ entuziasmaţi/ încântaţi de ce se petrece cu ei, însă viaţa copiilor noştri e a lor şi pot alege să o împărtăşească cu noi sau nu. Dacă vă interesează viața lor ca întreg, atunci să știti că va trebui să vorbiți AMANUNȚIT și despre Cars, Ponei, Lego, Animale, etc.
-
Vreau să aflu dacă nu cumva are probleme astfel încât să îl pot ajuta dacă e cazul.
Aici da, de acord, trebuie să aflăm de dificultăţi înainte că acestea să devină probleme. Dar sa nu uitam ca ei tot nu sunt datori sa ne informeze
2. De ce e nevoie sa stim motivatia noastra?
Mi se pare important să ştim noi în faţă noastră care e motivul pentru care îi întrebăm cum a fost la şcoală fiindcă dacă suntem doar curioşi şi ei nu sunt dornici să împărtăşească, poate e mai bine să o lăsăm aşa, să le respectăm decizia de a nu povesti despre ziua lor. Dacă vrem să împărtăşim, dacă vrem să povestim fiecare dintre noi cum ne-am petrecut ziua în absenţa celuilalt începem conversaţia despre şcoală prin conectare. În absenţa conectării purtăm conversaţii despre starea vremii, despre politică, despre ce nu merge bine în ţara asta şi despre ultimele ştiri de pe Times New Roman. Dar dacă suntem conectaţi sufleteşte cu cel cu care vorbim, conversaţia capătă alte valenţe – de împărtăşire, de satisfacţie, de împlinire.
Cum ne conectăm cu copilul nostru? Făcând ce îi place lui să facă/ vorbind despre ce îi place lui să vorbească, ascultându-l cu interes sincer şi cu inima deschisă. Pare simplu dar nu-i chiar aşa. Eu una trebuie să suport discuţii elaborate despre nu ştiu ce gâză, şopârlă sau bulgăre de noroi. Mă abţin cu greu să nu dau ochii peste cap şi să nu o zoresc să povestim ŞI DESPRE CHESTII IMPORTANTE. Dar mă abţin. Fiindcă chestiunile astea sunt pentru ea importante. Iar dacă vreau să o învăţ să respecte faptul că pentru mine e important să ştiu ce se petrece la şcoală va trebui să respect faptul că pentru ea e important să discute despre gâze, despre balta de pe terenul de fotbal şi despre copacul plin de corcoduşe! Îmi garantează asta conversaţia despre şcoală? Nu, nici vorba. Dar o fac mai deschisă, mai dispusă să împărtăşească chestii cu mine. Şi cu puţin noroc unele vor fi chiar despre şcoală.
3. Inlocuiti genericul “Cum a fost la scoala”
Daca dupa ce ne-am analizat motivatia pentru discutie ajungem la concluzia ca vrem sa o facem, atunci “Cum a fost la scoala?” nu-i deloc o intrebare inspirata. E prea vaga, prea slab definita si prea standard ca sa nu fie dificil de raspuns la ea. Inlocuiti cu altceva, mai specific, mai țintit, mai interesant. Eu m-am gândit mai jos la câteva stimulente, la câteva întrebări mai specifice pe care să le punem în locul celei generice, dar daca aveti si voi sugestii cred ca ar fi de folos pentru toata lumea.
Nu uitati, nu trebuie sa aflati TOT despre cum a fost la scoala, selectati una-doua directii si multumiti-va cu cat primiti 🙂
Intrebare: Voi cum vă „descoaseţi” copiii, ce îi întrebaţi astfel încât să va răspundă?
NOTA:
