– De unde stii? ii intreb eu. Citesti viitorul?

– Toti profesorii ne spun asta! De cand a inceput scoala numai asta am auzit! Cat de grea o sa fie clasa a VII-a!

Asa a inceput conversatia de ieri de la Cabinetul de psihologie cu un baiat ce tocmai a inceput scoala. Si a continuat asa:

– Tu ce simti cand auzi astfel de cuvinte? 

– Ma gandesc: O, nu! Ce-o sa ma fac? O sa fac fata?

– Si cand gandesti gandurile astea, cum te simti?

– Stresat. Descurajat. Speriat.

Nu e singurul care aude astfel de lucruri la scoala. Nu e singura conversatie de felul acesta pe care am auzit-o. O aud cel mai frecvent la copiii din gimnaziu.

De ce aud atat de frecvent aceasta lozinca copiii din gimnaziu?

Cred ca pot intelege de ce discursurile acestea “motivationale” sunt mai frecvente la copiii de aceasta varsta:

• Pentru ca in gimnaziu “lucrurile devin mai serioase”.
• Pentru ca notele din gimnaziu dicteaza liceul la care va avea acces copilul. Note mari – copilul alege liceul. Note mici – liceul il alege pe copil
• Pentru ca sarcinile scolare in gimnaziu sunt mai solicitante decat in ciclul primar
• Pentru ca intervine pubertatea cu toate “neajunsurile” ei, printre care si lipsa de angajament fata de scoala (pentru ca “sunt alte lucruri mai importante in viata decat scoala“)

Cum incercam sa ii ajutam pe copiii de gimnaziu?

Profesori si parinti incercam cum putem sa tinem in frâu acesti copii. Avem impresia ca daca le spunem “anul asta va fi foarte greu” le transmitem ca:

• scoala e o treaba serioasa,
• scoala e o treaba importanta
• trebuie depus efort sa ai rezultate bune.
• e nerealist sa doresti rezultate bune fara sa pui osul la munca.

Intentia noastra e una nobila:

• Sa ii motivam pe copii sa munceasca pentru a avea rezultate (cei care vor rezultate).
• Sa ii responsabilizam – sa ii ajutam sa inteleaga ca actiunile de acum au consecinte mai importante decat actiunile anterioare

Intre intentia de a motiva si responsabiliza si actiunea de a spune “anul asta va fi unul foarte greu” e o mare prapastie.

Ce greseala facem “motivand” copiii in acest fel?

In prapastia asta cad multi copii care, la fel ca si baiatul din exemplul meu se descurajeaza si se sperie. Cand un copil e descurajat si speriat o parte dintre resursele lui se duc inspre a face fata acestor sentimente, nelasand destule resurse pentru a fi atent la ore, pentru a intelege materiile, pentru a memora, pentru a face legaturi, pentru a lucra eficient si inteligent la sarcinile scolare.

Cand apare o discrepanta intre provocari (scoala e solicitanta) si resursele de a face fata provocarii (eu pot sa fac fata solicitarilor scolare) apare anxietatea si stresul.

Traim intr-o societate care nu s-a dezbarat inca de ideea ca

Frica motiveaza!

Aderam in continuare la mentalitatea

Hai sa ii speriem pe copii ca sa ii motivam sa munceasca!

Stiti cum ii motiveaza pe copii frica? Ii motiveaza sa fuga de scoala sau sa lupte cu toata lumea. Nu asta vrem de la ei. Noi ne dorim sa fie motivati sa lucreze, sa fie interesati, sa fie curiosi si sa exploreze.

Putem la nesfarsit sa dam vina pe sistemul de invatamant si pe profesori. Dar asta nu va lua stresul si frica de pe umerii copiilor. E sarcina fiecaruia dintre noi, parintii, sa ne facem bucata noastra de treaba si sa ne ajutam copiii sa isi gestioneze stresul de la scoala, sa ii ajutam sa fie interesati de (unele) materii. Sa ii ajutam sa munceasca sustinut, chiar atunci cand nu au chef.

Sa invatam sa inlocuim “Anul acesta va fi unul foarte greu” cu

• “Anul acesta va fi unul provocator!” dublat de  “Am incredere ca o sa faceti fata provocarilor!”
• “Anul acesta vom invata o multime de lucruri interesante!”
• “Anul acesta vom descoperi impreuna niste materii noi foarte frumoase!”

Daca doriti sa cititi mai mult despre cum ne putem ajuta copiii sa faca fata stresului de la scoala, puteti citi acest articol.

Daca sunteti interesati de participarea copilului la atelierul de deszvoltare socio emotionala Managementul stresului scolar, va puteti inscrie aici.

NOTA:

The post “Anul acesta va fi foarte greu!” – lozinca primelor zile de scoala appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

V-ati gandit ca noi crestem ACUM copiii care vor trai cel mai probabil 100+ ani?

V-ati gandit ca sunt sanse mari ca ei sa prinda secolul 22?

Oare cum va fi acel MAI INCOLO? Cum va fi lumea in care vor munci, in care isi vor face o familie si in care vor trai ca si adulti? Vor avea si ATUNCI nevoie de intelegere, acceptare, ocrotire si sustinere? Eu cred ca da, dar mai cred ca vor avea nevoie si altceva.

As vrea sa nu raspund direct la intrebare, as vrea sa calatorim impreuna spre raspuns. E posibil sa nu ajungem la aceleasi raspunsuri si e important cred eu, ca fiecare parinte sa isi cunoasca raspunsul la intrebarea:

Ce anume pot sa ii ofer copilului ACUM astfel incat sa-i fie de folos si in viitor?

In ce an vor fi copiii nostri adulti?

E o intrebare pe care e necesar sa ne-o punem cu totii, e un exercitiu de imaginatie care nu cred ca ne poate lasa indiferenti. Ma gandesc la mine: Fiica-mea s-a nascut in 2007, asta inseamna ca va intra in “viata reala” (adica viata productiva) aproximativ prin anul 2030!!!

2030???!!! Simt ca ma cuprinde anxietatea. Cum va fi viata in 2030? Habar n-am si cand nu pot “citi” viitorul ma cuprinde anxietatea. O sa fie rau, o sa fie greu? O sa reuseasca? Eu am trait pana in 2017 si ma simt adesea cu un pas in urma schimbarilor din lume. 2030??? Voi fi kilometri in spate!

Poate voua exercitiul asta nu va trezeste anxietate. Poate sunteti nerabdatori sau entuziasti. Fiecare cu reactiile sale. Dar niciunul nu prea cred ca ramanem indiferenti gandindu-ne la anul 2030 sau poate 2040. Fiindca nu raman indiferenta, fiindca stiu ca emotiile imi semnaleza ca trebuie sa mai caut, imi pun cea de-a doua intrebare:

Cum va fi lumea de ATUNCI, in anii in care copilul meu va incepe “viata reala”?

Ma gandesc ca si ATUNCI, ca si ACUM, tot viata va fi. Iar eu cand spun viata ma gandesc la probleme. Nu in sensul de gauri negre fara iesire, ci in sensul de provocari. Cred ca asta e! Copiii nostri vor avea nevoie atunci cand sunt mari sa rezolve probleme, sa raspunda adecvat la provocarile pe care le va scoate viata in calea lor. Daca noi, ca parinti le facem o viata lina, daca ii protejam si ii ferim de probleme, cum vor invata sa le faca fata? 

Copiii nostri nu vor avea o viata lina si fericita, nu vor duce o viata “la campie”. Vor duce o viata la deal sau la munte, o viata cu suisuri si coborasuri, o viata in care uneori vor asuda urcand, alteori se vor prabusi la vale si din cand in cand vor mai merge si lin intre 2 dealuri sau 2 munti. Daca e sa ne uitam in spate, viata nu a fost nicicand liniara – nici pentru bunicii nostri, nici pentru parintii nostri, nici pentru noi insine. Nu va fi nici pentru copiii nostri. Ce motive am avea sa credem ca viata copiilor nostri va fi diferita doar pentru ca sunt AI NOSTRI?

Bine, bine, vor avea provocari si probleme. Dar ce fel provocari?

Cum pot sa stiu ce probleme va avea copilul meu in viitor?

O sa aiba probleme la serviciu? In relatii? Probleme de sanatate? Daca nu stiu ce probleme va avea de unde sa stiu cum sa-l pregatesc?

Oare vi s-a intamplat sa cititi o carte despre “cum sa rezolvam problemele in cuplu” si sa va fie utila in a comunica cu copiii? Sau sa aflati despre problemele copiilor si sa va intelegeti mai bine partenerul de viata?

Noi, oamenii, suntem fiinte inteligente, adica putem transfera invataturi dintr-un domeniu intr-altul, dintr-o sfera intr-alta. Si copiii sunt tot oameni, asa ca si ei sunt inteligenti si pot face acest lucru.

Nu trebuie sa le “servim” solutii pentru ca ei sa le poata “aplica” mot-a-mot cand vor fi mari. Nu le putem umple creierul cu o baza de date in care sa luam in considerare toate DACA… ATUNCI…

• Daca te critica seful atunci …
• Cand un prieten nu te mai cauta atunci…
• Daca prietena sau nevasta ameninta ca te paraseste atunci…

Putem in schimb sa ii sprijinim sa isi dezvolte increderea in capacitatea lor de a face fata provocarilor, putem sa ii ajutam sa isi creasca sentimentul ca au un cuvant de spus, ca au putere sa influenteze lucrurile din viata lor.

Ce anume pot sa ii ofer copilului ACUM astfel incat sa-i fie de folos si in viitor?

Vedeti, un cuvand cheie in tot discursul meu si in acelsi timp un cuvant incomod pentru noi, parintii, e cuvantul PROBLEME. Pai nu ar trebui noi ca parinti sa ii tinem departe de probleme pe copii?

Eu zic dimpotriva, eu cred ca trebuie sa ii lasam pe copii sa aiba probleme, eu cred ca de-a dreptul trebuie sa le cream probleme daca viata nu le ofera (putin probabil). Mai cred ca trebuie nu doar sa le fim aproape si sa ii ocrotim, cred ca trebuie sa ii lasam sa mai dea cu capul, sa se impiedice, sa sufere chiar. Toate cu masura. O masura care sa fie la nivelul capacitatii lor de a face fata si care sa tina cont de varsta lor si de nivelul lor de dezvoltare. Cred numai din confruntarea cu provocari devenim mai puternici. Numai cand trecem peste un HOP putem dobandi sentimentul ca avem putere sa influentam lucrurile din jurul nostru.

Aud acest lucru atat de des in povestile de viata ale clientilor adulti cu care ma intalnesc la cabinetul de psihologie. Nu am avut niciun om care sa impartaseasca cresterea si devenirea lui in absenta problemelor. Asa ne descoperim pe noi insine, capacitatea si puterea noastra. In confruntarea cu probleme, nu in absenta lor.

Cred ca de asta mai au nevoie copiii – de probleme cu care sa confrunte, de provocari pe care sa le treaca cu bine. Au nevoie de greutati peste care sa treaca cu succes. Credeti ca mai au nevoie si de altele? Eu cred ca da, dar astept si parerile voastre inainte de a vi le spune pe-ale mele.

[Sursa foto]

The post Ce anume pot sa ii ofer copilului ACUM astfel incat sa-i fie de folos si in viitor? appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

Ce putem face noi ca și părinți pentru copiii noștri? De unde să începem? Încotro să ne îndreptăm? 

Începem printr-o întrebare: Unde vrem să ajungem? Ce vrem să obținem? 

Dacă răspunsul este: să îmi scap copilul de anxietate să nu mai avem de-a face niciodată cu stările acestea, atunci riscați să fiți dezamăgiți. Anxietatea, cum am mai spus, este o stare, o emoție de care nu ne putem ”vindeca” niciodată, pentru că ce am fi fără emoțiile noastre? La fel cum nu ne putem ”vindeca” de bucurie, de tristețe, de dezamăgire, nu ne putem vindeca nici de anxietate, de teamă, de neliniște. Ceea ce putem însă e să ne ajutăm copiii să își țină sub control aceste stări, astfel încât, atunci când apar, să nu mai interfereze atât de mult cu viața lor – să nu-i mai împiedice să se concentreze la școală, să își facă prieteni sau să se joace în liniște și bucurie.

Un plan pentru părinți ar trebui să aibă ca scop asistarea copilului în înțelegerea stărilor pe care le are, explicarea acestora pe înțelesul lui și înarmarea cu unelte practice pentru ca acesta să își poată gestiona stresul, neliniștea, teama, anxietatea.

Ce este de făcut?

1. Denumim stările afective, trăirile, emoțiile.

În această primă etapă încurajăm copilul să vorbească despre toate emoțiile sale. Am scris un articol despre cum putem face mai ușor acest lucru aici: Să ne ajutăm copiii să exprime ceea ce simt. E un pas esențial pentru a normaliza aceste stări, pentru a-i ajuta să înțeleagă că stările anxioase sunt stări la fel cum sunt tristețea, bucuria, furia. Prin urmare, e normal, e firesc să se simtă temător și neliniștit în unele situații, la fel cum e firesc să se simtă bucuros sau trist în altele.

2. Încurajăm copilul să vorbeasca despre temerile lui.

Această etapă e o etapă în care culegem informații, scopul este să vedem cum arată temerile și îngrijorările lui. Vrem să aflăm ce înseamnă PENTRU PROPRIUL NOSTRU COPIL frica, anxietatea.

Daca el nu știe sau nu poate să împărtășească, o putem face noi înșine. Putem începe prin a descrie o situație recentă ”Mă gândesc la ziua de ieri când te-am scos de la școală și nu ai vrut să mai rămâi în curte la joacă. Mă întreb oare ce anume te neliniștea?”

Sau vă puteți da pe voi înșivă drept exemplu: “Știi, eu când eram de vârsta ta eram foarte neliniștită înainte de examene”. Întrebați-l dacă și el se simte la fel. Întrebați-l cum se simte la el emoția de dinainte de examen sau emoția pe care o trăiește când e scos în fața altora să facă ceva? Îl doare capul, burtica? Îi trec prin minte anumite gânduri?

Dacă nu le poate descrie spuneți-i voi: ”Știi, când eram eu la școală și aveam un test, simțeam cum mi se înmoaie picioarele/ simțeam cum mi se golește mintea/ simțeam fluturași in stomac/ aveam senzația că nu mai știu nimic etc.”

Nu treceți repede peste această etapă de frică să nu cumva să îi accentuați temerile. Lasați-l să le exprime, lăsați-l să le cunoască și să le împărtășească. Ascultați cu răbdare și încurajați copilul să cunoască cât mai multe despre neliniștile lui.

3. Îl educăm, îl învățăm ce este anxietatea și de ce apare?

Cum îl educăm? În același fel în care am mai spus-o și aici și aici. Educându-ne pe noi înșine, ca și părinți despre ce este anxietatea și apoi traducând exact aceleași informații într-un limbaj pe care copilul să îl înțeleagă. Putem folosi metafore, povești, doar imaginația e limita 🙂

Aceasta etapă este esențială pentru a-l ajuta să deosebească ce putem schimba de ceea ce nu se poate schimba. Nu putem schimba modul în care ne simțim, dar putem schimba modul în care ne raportăm la simțirea noastră.

4. Îl ajutăm să recunoască semnele de teamă și îngrijorare 

Am mai vorbit despre faptul că avem 3 mari categorii de semne ale anxietății:

• semnele fiziologice (cum se simte corpul nostru),
• semnele cognitive (gândurile nefolositoare și nerealiste care alimentează anxietatea)
• semnele comportamentale (care cel mai adesea iau forma evitării).

Pentru a le ”găsi” mai ușor, puteți juca împreună un joc, în care copilul este detectivul și caută cele 3 mari indicii: simptomele fizice, gândurile anxioase și comportamentele de evitare. Nu-i ușor să o facem cu copilul nostru mai ales dacă nu avem exercițiu cu noi înșine. Cel mai ușor de identificat sunt simptomele fizice. Cât despre gânduri sau comportamente, există și acolo strategii de identificare, dar probabil fac subiectul unui alt articol. Experiența mea de ani de zile ca psiholog pentru copii îmi spune că ei o fac chiar mai ușor decât o fac adulții, nefiind nevoie de strategii sofisticate ci doar de răbdare și deschidere în a-i asculta.

5. Abia acum am ajuns la uneltele practice, la a-i învăța ce să facă

Cum? Ne îngrijim de fiecare dintre cele trei categorii de semne. Pe rând. Unul cate unul. Fiindcă cel mai ușor sunt de identificat sunt simptomele fizice, acelea sunt de regulă și prima linie de atac. Un sistem nervos hiperactivat are nevoie sa fie calmat. Numai că nu vine nici firesc, nici ușor să o facem. Atunci când ne este teamă de ceva, când suntem anxioși, respirația noastră este accelerată, inima bate cu putere și simțim cum pierdem puterea din picioare și mâini. Practic, organismul se află într-o stare de tensiune. O primă tehnică de de-tensionare ar fi să ne ajutăm copiii să respire calm. Ușor de zis, greu de făcut. Nu-i de ajuns să le spunem: fii calm! Asa că îi învățăm.

Un exercițiu pe care eu îl folosesc des în lucrul cu copiii la Cabinetul de psihologie, e exercițiul cu baloanele de săpun. Le spun copiilor să își imagineze că au în mână o baghetă de făcut baloane de săpun. Vor să faca un balon Maaare!! Pentru aceasta e nevoie să tragă adânc aer în piept apoi să sufle în pelicula imaginară de pe bagheta de săpun încet, cu grijă, tot aerul astfel încât balonul să crească mare, maaare. Nu să expire repede, ci încet, ca nu cumva să spargă balonul.

Ideea din spatele exercițiului este aceea că respirația profundă, respirația adâncă are rolul de a calma un sistem nervos tensionat. Desigur și pentru gânduri există strategii, și pentru comportamente, dar pe acelea le voi prezenta ulterior

6. Repetăm, repetăm, încurajăm.

Nu ne putem opri din munca cu anxietatea, pentru că anxietatea nu e ceva ce trece. Nu există o pastilă pe care să o ia copiii înainte de un examen, înainte de un spectacol sau atunci când cineva râde de ei astfel încât anxietatea sa treacă. E ceva ce se face, nu ce se ingerează. E o deprindere, o abilitate, care, ca orice altă abilitate, cu cât o exersăm mai des cu atât devenim mai pricepuți în a o aplica.

Nu în ultimul rând… Să nu uităm să fim atenți atunci cand copilul reușește să-și stăpânească anxietatea și să ne bucurăm împreună de reușita lui! Să îl încurajăm să vadă că uneori reușește. Ceea ce e un început!

Nu-i nici ușor, nici rapid să educăm un copil în a-și cunoaște și a-și stăpâni anxietatea. Ca să nu mai zic că uneori noi, ca părinți, suntem depășiți, mai ales dacă și noi, la rândul nostru suntem anxioși și nu ne-a învățat nimeni niciodată ce să facem în astfel de situații. Nu e niciodată prea târziu să începem să ne educăm pe noi și pe copiii noștri. Nu scrie nicăieri că trebuie să o facem singuri! Poate avem prieteni mai pricepuți decât noi, avem acces la informații. Poate copilul nostru are o educatoare sau o învățătoare care îl poate ajuta sau un profesor dispus să o faca. Există psihologi care lucrează cu copiii și care îi pot ajuta atât pe copii cât și pe părinți să învețe ce să aplice, când să aplice și cum să aplice diverse strategii.

Cred că una dintre problemele cele mai mari când vine vorba de a ne ajuta copiii în situații care trezesc în ei anxietate e că vrem să sărim direct “să rezolvăm problema”. Să aflăm urgent cum putem să rezolvăm rapid și odată pentru totdeauna “Problema”. Vestea proastă este că nu se poate. Vestea buna este că se poate să ne ajutăm copiii, doar ca nu rapid, urgent și definitiv, ci încet, calm, sistematic, astfel încât să ajungă să le folosească întreaga viață acest ajutor!

Dacă aveți copii care se confruntă cu anxietatea la școală, am pregătit pentru ei un atelier în urma căruia ei să înțeleagă ce este anxietatea, de ce apare și mai ales cum îi pot face față cu succes.

Sursa foto: https://bit.ly/2fMu8fS

The post Cum ii sprijinim pe copii in gestionarea anxietatii? appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

• genetica joaca un rol important in transmiterea trasaturilor fizice, in transmiterea inteligentei, chiar in transmiterea tiroiditei sau a diabetului. V-ați considerat vreodată vinovațipentru inaltimea copilului? Sau pentru faptul ca are ochi albastri sau caprui?
• Copiii care au părinți anxioși au o probabilitate de 7 ori mai mare de a dezvolta anxietate. Genetica explică aproximativ 30-40% din transmiterea anxietății. Drept urmare, deși ne uităm la o contribuție însemnată, majoritatea (60-70%) dintre copiii care au părinți anxioși NU dezvoltă la rândul lor anxietate.

Copiii se nasc mai degrabă cu o vulnerabilitate, o sensibilitate, o predispoziție de a dezvolta anxietate, nu cu o condamnare la a fi anxioși. 

Cum stau lucrurile când vine vorba de întrebarea: Oare copilul meu e anxios fiindcă nu l-am crescut cum trebuie? Fiindcă am greșit în creșterea și educarea lui? Există o încrengătură complexă de factori care contribuie la instalarea nu doar a anxietății ci și a altor probleme ce țin de alte aspecte ale vieții copilului nostru, fiind aproape imposibil să fie izolată CAUZA cu C mare adică acel Factor responsabil de toate. Drept urmare, “parenting-ul neadecvat” sau ”nu l-am crescut bine” sau ”am greșit în modul în care mi-am crescut copilul” nu poate fi CAUZĂ a tuturor problemelor, la fel cum ”parenting-ul de calitate” sau ”a crește bine copiii” nu poate rezolva toate problemele. Despre parentingul greșit, am mai vorbit aici.

Chiar dacă nu putem cunoaște Cauza, există totuși, cel trei modalități prin care putem alimenta anxietatea copilului:

1. reacția super-protectivă pe care o avem atunci când copiii exprimă o temere, o neliniște, o îngrijorare. Cred că toți părinții ne iubim copiii, prin urmare, atunci când ne vedem copilul speriat, vulnerabil su îngrijorat avem reacția de a-i sări în ajutor, de a-l ”salva”, de a-l proteja. Sigur, dacă vedem un câine alergând înspre el să îl muște, e firesc să îl luăm în brațe să îl apărăm. Uneori ”sărim” în ajutor dacă e mai greu la temele de casă stând lângă el și la 12 ani, uneori sărim cu a inventa scuze față de alți părinți că nu vrea să participe la petreceri sau să meargă să doarmă la un prieten. Astfel de salvări pe care le oferim copilului pot fi multiple, constituindu-se într-un adevărat tipar, copilul nemaiajungând să fie nevoit să își înfrunte temerile pentru că avem noi grijă să nu mai rămână niciuna în apropiere. Pe termen scurt e reconfortant să ne vedem copilul mai liniștit, însă pe termen lung există riscul de a-l învăța că ”nu pot să fac față vieții de unul singur” sau că ”lumea e periculoasă”.
2. recompensăm comportamentul anxios al copilului. E greu să rămânem imuni atunci când copilul vine alergând speriat că e un monstru în cameră. Sau atunci când începe să plângă că cineva i-a făcut o observație și l-a făcut de rușine. În situațiile acestea, e posibil să lăsăm totul și să mergem să-l luăm în brațe, să povestim cu el, să îl alinăm. În schimb, dacă ne solicită ”hai să ne jucăm”, ”hai să citim”, hai să desenăm sau cine știe ce alte modalități de a cere atenție e posibil să răspundem cu ”n-am timp acum” sau preferatul lor ”imediat” (dar care defapt înseamnă ”acum nu pot dar nu-ți spun direct ca să mă lași în pace și să nu mă mai bați la cap”). Nu zic că ar trebui să nu-l băgăm în seamă când e îngrijorat sau temător, doar că nu e benefic să acordăm acestor plângeri mai multă atenție decât altor cerințe. Pe termen scurt copilul se liniștește dar pe termen lung există riscul să învețe că dacă se văicărește este luat în seamă mult mai mult decât în situațiile în care exprimă o dorință, o cerere sau în care afișează comportamente mai încrezătoare.
3. modul în care răspundem noi, ca părinți adulți, situațiilor de viață provocatoare. Ne place să-l vedem pe ”ăla micu” plimbându-se cu o mânuță la ureche și cu cealaltă în șold vorbind la telefonul imaginar ”exact ca mami”. Sau plimbându-se cu tocuri de 15 cm prin casă și admirându-se în toate oglinzile. Copiii ne observă și ne imită. Doar că ei observă mult mai mult decât crededem noi și imită așișderea. Prin urmare, ei nu vor imita doar ce ne convine nouă, vor imita tot ce văd, inclusiv reacția pe care o avem noi, ca părinți, la realitatea vieții de zi cu zi. Dacă un părinte e anxios și are ca modalitate principală de a-și gestiona anxietatea evitarea, atunci și copilul învață că asta e modalitatea de a se confrunta cu temerile: evitându-le.

Creșterea copiilor e o ocupație de-o viață, în continuă mișcare și schimbare, provocarea noastră e să ne adaptăm acestor provocări și să le gestionăm cât mai bine. Greșelile… sunt inevitabile, la fel cum sunt inevitabile oricăror acțiuni pe care le face. Chiar dacă am enumerat cele trei modalități prin care putem alimenta anxietatea copiilor, nu înseamnă că greșind în felul acesta suntem dăunători copiilor. Ce este dăunător este fixarea excesivă asupra greșelilor, care aduce un sentiment de vină și copleșire. Aceaste sentimente, la rândul lor, atrag o atitudine pasivă de auto-milă și lipsă de acțiune (de teamă să nu mai greșim). Nicio acțiune ”greșită” asupra copiilor (exceptând abuzul) nu are efecte devastatoare asupra vieții lor. O acțiune e doar o acțiune, o greșeală poate fi oricând urmată de o acțiune de reparare și lucrurile reintră în firesc.

Părinții uneori aleg metode nepotrivite pentru a face față provocărilor pe care le poate pune un copil anxios, dar aceste ”greșeli”, aceste alegeri nu îi condamnă pe copii la anxietate.

Pe măsură ce împreună cu un psiholog sau singur, prin căutări și informare descoperiți tot mai multe fețe ale dificultăților copilului probabil o sa constatați că o parte dintre aceste dificultăți nu le-ați gestionat în cea mai adecvată manieră, însă o gestionare neadecvată NU POATE FI CAUZA dificultăților copilului. Povestind la cabinet cu atâția părinți și copii care se confruntă cu anxietatea, mai degrabă aș spune că e valabilă altă regulă: practicile parentale mai ineficiente au apărut tocmai ca urmare a faptului că părinții aveau un copil anxios. Neștiind să numească acest lucru, nu au știut să aleagă cea mai bună cale de acțiune (adică cele mai eficiente practici de parenting).

Am văzut că anxietatea apare la intersecția mai multor factori, pe care i-aș grupa în două mari categorii:

• Factori de țin de ”natură” – aici intră factorii genetici, temperamentul și fiziologia creierului. Acești factori copilul nu îi alege, se naște cu ei și sunt destul de impermeabili la schimbare. Zic ”destul de” în sensul în care, sub anumite aspecte pot fi modificați, dar nu la modul spectaculos, ci mai degrabă pot fi flexibilizați.
• Factori ce țin de mediu: aici intră evenimentele stresante, traumatizante și stilul de parenting. Asupra factorilor de mediu influența pe care o avem e cea mai mare.

Dacă nu putem ști CAUZA anxietății, nu înseamnă că a cunoaște acești factori nu e important. De ce? Cunoscând cât mai multe dintre cauzele anxietății, putem selecta să acționăm pornind de la factorii pentru care avem cel mai mare grad de control și influență. E destul de clar că acest factor este cel care ține de parenting, de modul în care alegem să ne raportăm la anxietățile copilului și să le gestionăm. Motivul pentru care o să găsiți o mulțime de informații care leagă parentingul de anxietate e acesta:gradul de control pe care îl avem în a influența cursul problemelor. Parentingul si anxietatea nu sunt legate pentru că ”responsabilul principal de anxietatea copilului e parentingul deficitar” ci pentru că asupra acestui factor putem interveni în cea mai mare măsură în așa fel încât să apară îmbunătățiri în viața copilului. .

Dacă în ceea ce privește VINA, nu avem nicio vină că al nostru copil se confruntă cu probleme de anxietate, în ceea ce privește responsabilitatea avem o responsabilitate ca părinți să facem tot ce ține de noi pentru a ne ajuta copilul cu probleme de anxietate.

Deși predispoziţia către anxietate se poate transmite genetic, nu suntem “vinovați” de a fi transmis această predispoziție mai mult decat suntem vinovați de a fi transmis culoarea ochilor sau intălțimea. Nu suntem vinovați de anxietatea copilului, avem însă responsabilitatea de a face tot ce ține de noi, ca părinți, pentru a o reduce. Ajutându-ne copiii să facă faţă temerilor de acum prevenim apariţia problemelor mai grave de anxietate.

O regulă de aur a acestui ajutor, o mantra dacă vreți:

Responsabilitatea noastră ca părinți nu este să gestionăm anxietatea copilului nostru ci să îl învățăm pe el să își gestioneze anxietatea. Responsabilitatea noastră nu e să înlăturăm obstacolele din calea lui ci să îl învățăm cum să le ocolească sau să sară peste ele. 

Dar cum să îl învățăm pe copil să își gestioneze anxietatea? De unde să începem și încotro să ne îndreptăm? Urmăriți site-ul www.parintecuminte.ro pentru ultima parte a acestei serii despre cum se poate trata anxietatea la copii.

The post Sunt parintii responsabili de anxietatea copilului? appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

• Ce este anxietatea?
• Ce sunt tulburările de anxietate și cum diferă anxietatea patologică de anxietatea ”obișnuită”?
• Cum știm dacă anxietatea copilului e o problemă?
• Cine poate spune dacă anxietatea copilului e patologică sau nu?
• Cât de frecventă e anxietatea patologică?

În această a doua parte vom vorbi despre:

• Cum arată anxietatea patologică la copii, unde se simte ea?
• Care sunt formele în care se prezintă anxietatea în viața copiilor?
• Cum ajunge un copil să fie anxios, care sunt cauzele apariției anxietății?

urmând ca în ultima parte a acestei serii să vorbim despre semnalele de alarmă care indică prezența unei tulburări de anxietate și despre cum se tratează anxietatea la copii.

Cum arată anxietatea patologică la copii?

Când simt anxietate, copiii o simt la 3 niveluri:

• la nivelul gândurilor, al proceselor mentale: Gândurile copiilor anxioși se învârt în jurul ideii de pericol și amenințare (reală sau imaginară). Se pot teme să nu se rănească, se pot teme că cei dragi lor ar putea păți ceva. Le poate fi teamă că ceilalți vor râde de ei, le este teamă să mângâie un câine, le e teamă să meargă la spital.

• la nivelul corpului anxietatea se poate simți ca durere de burtică sau de cap, ca palpitații, ca diaree, ca oboseală, ca transpirație sau ca senzație de leșin.

• cel de-al treilea nivel, probabil cel mai ”deranjant” și totodată și cel mai problematic e nivelul comportamental. Când simt anxietate, copiii pot să fie agitați, să plângă excesiv, să se agațe de părinți, să tremure. În plus, apar comportamentele de evitare, care pot fi evidente (refuză să meargă la școală sau grădiniță) sau pot fi mai subtile (își ajută părinții întreg week-endul ca să evite să meargă cu prietenii la o petrecere, studiază încontinuu ca să poată evita interacțiunile cu ceilalți).

Anxietatea o putem gândi nu doar la modul calitativ, ci și la modul cantitativ. Unor copii le e teamă de unul-două lucruri și atât. Alți copii pot fi foarte prietenoși și sociabili, dar refuză să meargă să doarmă peste noapte la vreun coleg. Alți copii sunt în general curajoși, dar când vine vorba de seară au nevoie fie de prezența unui părinte, fie de lumină ca să poată adormi.

La celălalt capăt, unii copii se pot îngrijora despre o mulțime de lucruri și i-am putea descrie ca fiind mai sensibili. Astfel, unii copii pot fi reticenți la a accepta orice e nou, pot să evite să se joace cu alți copii, pot să se teamă de câini, de pisici, de păianjeni, de șerpi și de a merge la spital.

Cu toate acestea, putem identifica unele tipare, unele pattern-uri de gânduri – senzații fizice – comportamente care fac posibilă definirea unor tipuri de tulburări de anxietate.

Care sunt formele tulburărilor de anxietate?

Fiecare copil e unic, drept urmare rareori doi copii anxioși se vor comporta exact la fel, vor avea aceleași simptome fizice sau aceleași gânduri. Există, totuși, o serie de similarități, ceea ce permite clasificarea, împărțirea tulburărilor anxioase la copii în câteva grupe:

Fobia specifică

Un copil care suferă de fobie specifică simte o teamăpronunţată şi persistentă legată de anumite obiecte sau situaţii specifice. Tipuri frecvente de fobii sunt fobia de animale, de injecţii, de tunete și fulgere, de înalțime, de lift, de avion, de întuneric, de monștri.

Anxietatea de separare

Este o frică ce apare atunci când copilul este separat de o persoană de atașament (cel mai adesea mama). Pe plan comportamental, acești copii pot plânge excesiv la separarea de mamă, pot să se agațe de ea, sau pot să o urmeze din cameră în cameră de teamă ca nu cumva să o piardă din ochi. Acești copilași vor protesta atunci când părinții încearcă să plece undeva fără ei, îi poate apuca durerea de burtică sau de cap, sau chiar să facă o criză de furie dacă decizia rămâne neschimbată.

Anxietatea generalizată

Este o tendință generală de a fi îngrijorat sau anxios într-o multitudine de arii ale vieții. Copiii care au anxietate generalizată se îngrijorează despre școală, despre teme, despre performanță, despre securitatea financiară a familiei, despre slujba părinților. În mod particular se îngrijorează că nu vor face față în diverse situații și e posibil să ceară asigurări și reasigurări de la părinți că totul e în regulă și că va fi bine. Părinții copiilor cu anxietate generalizată se simt adesea extenuați și descurajați ei înșiși de multitudinea de griji pe care și le fac copiii lor.

Anxietatea socială sau fobia socială

Este frica și îngrijorarea care apare în situațiile în care copilul trebuie să interacționeze cu alți oameni sau în situațiile în care trebuie să fie centrul atenției. Cea mai uzuală descriere a acestor copii e că ”sunt timizi”, deși nu toți copiii timizi au anxietate socială. Tema centrală a fricii acestor copii e că ceilalți vor râde de ei sau îi vor discredita în vreun fel. Ca rezultat, e posibil să evite situațiile care presupun interacțiuni cu alți oameni: să vorbească la telefon, să răspundă la întrebări în clasă, să se joace cu alți copii.

Tulburarea obsesiv-compulsivă

În tulburarea obsesiv-compulsivă, copilul repetă anumite acțiuni sau are anumite gânduri de care nu poate scăpa. Spre exemplu, se poate îngrijora că e prea mult praf și mizerie și se poate îmbolnăvi. Drept urmare ajunge să curețe tot timpul casa sau pe el însuși ca să prevină îmbolnăvirea. Se poate îngrijora că nu reușește să termine lucrurile la timp așa că își aranjează și organizează încontinuu lucrurile. Obsesiile sunt gânduri (idei persistente, impulsuri sau imagini) trăite ca fiind intruzive şi inadecvate. Compulsiile sunt acțiuni(comportamente sau acte mentale) repetitive care au scopul de a reduce anxietatea.

Tulburarea de panică

Apare atunci când există episoade scurte şi intense de groază (atacuri de panică), asociate adesea cu senzaţia de lipsă de control sau de moarte iminentă. În cursul acestor atacuri sunt prezente simptome, cum ar fi scurtarea respiraţiei, palpitaţiile, senzaţiile de sufocare sau de strangulare și frica de „a nu înnebuni” sau de a nu pierde controlul. E o tulburare mai puțin întâlnită la copiii mici, dar poate apărea în adolescență.

Tulburarea de stres post-traumatic

Urmează expunerii la un eveniment traumatic extrem care determină o frică intensă, neajutorare sau groază. Evenimente de acest gen pot fi accidentele de mașină, dezastrele naturale, abuzul sexual. Deși imediat după un eveniment traumatic reacțiile de frică și neajutorare sunt naturale, după o perioadă de timp ele se diminuează ca intensitate. În unele cazuri însă nu se diminează, continuând ani de zile. Copiii pot să retrăiască evenimentul traumatic, să aiba coșmaruri, să evite să facă acțiuni care le amintesc de evenimentul traumatic (nu mai urcă în mașină).

De cele mai multe ori, aceste forme de anxietate nu se întâlnesc în stare pură, ci apar combinate. Nu doar ele între ele ci și împreună cu alte tulburări cum ar fi depresia, ADHDsau consumul de sustanțe dacă vorbim de adolescenți. Uitându-ne peste formele de anxietate de mai sus, e evident că ele au și puncte comune, dar și deosebiri.

Cum ajunge un copil să fie anxios? Care sunt cauzele anxietății?

Nu cunoaștem pe de-a-ntregul răspunsul la această întrebare, însă cercetătorii lucrează neobosit. Ceea ce știm până acum e faptul că majoritatea copiilor cu anxietate au cel puțin un părinte cu probleme de anxietate. Copiii cu părinți anxioși prezintă un risc de 7 ori mai mare pentru a dezvolta o tulburare de anxietate, comparativ cu copiii ai căror părinți nu au tulburări de anxietate. Acest lucru înseamnă că anxietatea are o bază biologică (la fel ca alergiile, diabetul sau bolile de inimă) și că există mai mulți factori de risc care cauzează sau mențin anxietatea, factori ce includ genetica, temperamentul, evenimentele de viață sau modul în care circulă neurotranmițătorii în creier.

Genetica

Nu există aproape niciun dubiu asupra acestuia fapt: anxietatea se moștenește. În familiile copiilor anxioși adesea se identifică cel puțin o rudă apropiată care este foarte anxioasă, cel mai adesea cel puțin unul dintre părinți este anxios la rândul lui. Această moștenire e mai evidentă în cazul anxietății generalizate și mai puțin în cazul unei fobii specifice. Ceea ce se transmite nu e neapărat o tendință de a se îngrijora ci mai degrabă se transmit trăsături mai generale, cum ar fi faptul de a fi mai sensibil din punct de vedere emoțional. Din acest punct de vedere, la fel cum unii ne naștem mai înalți sau mai scunzi, cu ochi albaștri sau căprui, ne naștem din punct de vedere emoțional mai sensibili sau mai insensibili. Sensibilitatea emoțională are și o parte pozitivă, părinții descriu adesea acești copii ca fiind calzi, afectuoși, amabili, atenți si iubitori. Pe partea negativă, această sensibilitate crescută înseamnă că acești copii vor fi mai temători și mai ușor loviți de evenimente negative.

Temperamentul 

Se pare că există unele trăsături temperamentale care predispun înspre anxietate. Spre exemplu timiditatea, afectivitatea negativă, o tendință de retragere din fața situațiilor noi predispun copiii la anxietate. Temperamentul are o bază biologică, care se referă la felul în care funcționează sistemul nervos al copilului. Deși este un dat al fiecăruia dintre noi, temperamentul nu e ceva ce poate fi modificat fundamental, însă poate fi ajustat astfel încât copilul să poată răspunde mai productiv la cerințele mediului în care trăiește.

Evenimente din mediul în care trăiește copilul

Unele evenimente sunt extrem de perturbatoare cum ar fi un dezastru natural, moartea unui părinte, un accident de mașină, abuzul sexual. Chiar dacă pe termen lung s-ar putea ca efectele să dispară, pe termen scurt și mediu majoritatea copiilor vor trăi anxietate intensă dacă se confruntă cu astfel de evenimente stresante. Uneori evenimentul nu e atât de stresant însă poate avea un efect foarte puternic asupra copiilor. Am lucrat la Cabinet cu o fetiță care a rămas foarte speriată după ce a luat foc panoul electric de la ei de acasă. Părinții au acționat repede, nimeni nu a pățit nimic și totul s-a rezolvat rapid. Pentru toată lumea mai puțin pentru fetiță, care devenea foarte speriată ori de câte ori vedea ceva în priză – aparatul de prăjit pâine, un uscător de păr, un fier de călcat.

Chimia creierului

Mai multe linii de studiu din sfera neuroștiințelor converg înspre aceeași concluzie: anxietatea nu apare ca urmare a unui ”defect” în creier, ci mai degrabă ca urmare a unei disfuncții în circuitele cerebrale care reglează răspunsul organismului la pericol. Astfel, anxietatea vine dintr-un dezechilibru între procesele superioare de gândire și cele bazale – structurile cerebrale bazale sunt foarte reactive iar structurile celebrale superioare nu reușesc să controleze răspunsul la aceste semnale de pericol. Cu alte cuvinte, oamenii anxioși văd situațiile prin care trec ca fiind mult mai periculoase decât sunt pentru ceilalți oameni și reușesc într-o măsură mai mică să controleze reacția pe care o au în confruntarea cu aceste situații. De ce nu e acesta un ”defect”? Pentru că avem un creier maleabil, un creier capabil să se modifice în moduri în care până nu demult credeam că sunt imposibile.

După cum vedeți există mai multe cauze pentru apariția și instalarea anxietății. Dacă aveți întrebări, neliniști și temeri asupra anxietății copilului, dacă aveți niște semnale de alarmă, dacă aveți o intuiție că ceva nu este în regulă, vă recomand să nu așteptați la nesfârșit pentru a merge cu copilul la psiholog. Tulburările de anxietate sunt tratabile, rata de succes e cu atât mai mare cu cât se intervine mai de timpuriu.

Urmăriți site-ul www.parintecuminte.ro pentru ultima partea a acestei serii despre semnalele de alarmă care indică prezența unei tulburări de anxietate și despre cum se tratează anxietatea la copii.

Sursa foto: https://bit.ly/2f02vmF

The post De ce sunt copiii anxiosi? Formele anxietatii la copii appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

Radu are 5 ani si e un copil foarte linistit. Insă plânge în fiecare dimineață când trebuie să meargă la gradiniță și îi ia mult timp până se liniștește. Când vine acasă e ca o codiță dupa mama care nu poate face nimic, nici la baie nu poate merge fără companie. Nici să vorbească cu o prietenă vreun secret, căci Radu e lângă ea tot timpul.

Daria are 7 ani si nu vrea să meargă la nicio activitateîn afara școlii dacă nu stă și mama cu ea. Deși îi place enorm să dansezeși a participat la cursuri până acum, noul antrenornu permite prezența părinților la ore, asa că prefera să renunțe la dans. Nu a dormit niciodată singură, mama este tot timpul prezentă, în tot ceea ce face ea.

Maria are 9 ani și e o elevă foarte bună. Însă se îngrijorează constant la școală: „dacă nu știu răspunsurile?”, „dacă fac o greșeală?”, „dacă iau o notă mică?”, „dacă ceilalți râd de mine?”. Învățătoarea se plânge că nu se implica în sarcini, că nu e activă la ore.

Alexandru are 12 ani și e un copil tare ascultător. Când vine vorba de a încerca ceva nou devine foarte agresiv și încăpățânat. Nu vrea la înot, nu vrea la volei, nu vrea în excursii, nu vrea la dans, nu vrea la muzică. Nu vrea să cunoască alți copii, nu vrea să încerce mâncăruri noi. Nu vrea la ski, nu vrea la patinoar. Nu vrea la engleză, nu vrea la germană. Orice iese din obisnuința și rutina zilnică este refuzat cu vehemență.

Laurentiu are 14 ani si nu are niciun prieten. Nu îi place să fie împreună cu alți copii, preferă să își petreacă timpul citind, ascultând muzică singur în camera lui și să petreacă timpul mai degraba cu părinții decât cu alți adolescenți.

Ce este anxietatea?

Nu folosim foarte des în vorbirea curentă cuvântul anxietate, nici nu ne prea referim la stările noastre sau ale copilului nostru ca fiind trăiri anxioase. Dar dacă copilul se regăsește în vreuna dintre situațiile de mai sus, atunci cel mai probabil trăiește o stare de anxietate. Mai degraba suntem familiari cu „îi e frică”, „se îngrijorează”, „se teme”, „îi e groază să…”, „e tare preocupat de…”, „îl neliniștește că…”. Toate aceste stări de îngrijorare, neliniște, teamă, frică le putem grupa sub termenul-umbrelă de anxietate.

Anxietatea este o trăire, e o emoție pe care o au oamenii de toate vârstele, din toate culturile și din toate timpurile.

Un copil de 2 ani ani poate simți anxietate cand își imaginează că există un monstru în dulap, un școlar de 12 ani poate simți anxietate dacă are un meci de fotbal cu miză mare, un tânăr de 20 de ani poate simți anxietate înainte de a face unei fete o invitație la cafea, un adult de 45 de ani poate simți anxietate la gândul că poate nu reușește să producă suficient venit ca să acopere cheltuielile familiei, un vârstnic de 90 de ani poate simți anxietate gândindu-se că poate azi e ultima zi din viața lui.

Anxios poate fi un american, un european, un african, un australian. Anxietate poate simți și omul de la țară gândindu-se că poate nu dă Domnu’ ploaie și rămâne fără recoltă, și omul de la oraș la gândul că nu ajunge la timp din cauza traficului infernal. Anxietatea îl cuprindea și pe omul de neanderthal înainte de a pleca la vânătoare, anxietate simte și omul din secolul 21 la gândul că nu a realizat suficient în viața asta.

Anxietatea e o trăire universală, pe care atât adulții cât și copiii o simt ca pe o stare accentuată de neliniște, de tensiune. E o stare care seamănă cu ceea ce simțim în momentul în care vedem un câine alergând cu gura larg deschisă spre noi sau când suntem pe trecerea de pietoni și auzim roțile unei mașini scrâșnind. Nu e nevoie de un pericol real ca să simțim anxietate. Putem simți anxietate când ne gândim la o rudă aflată în stare critică la spital, când se apropie scadența creditului și considerăm că nu există destule resurse financiare pentru rambursare, când copilul adolescent spune că ajunge acasa la ora 10 și e ora 1 noaptea iar el nu răspunde la telefon, când ne gândim ca viața e grea și nu-i putem face față. Anxietatea e un sentiment de frică și îngrijorare. Frica de a eșua, frica de a greși, îngrijorarea că ceilalți sunt mai buni, îngrijorarea de a nu fi suficient de bun sau de pregătit.

Anxietatea nu este doar o stare mentală, anxietatea o trăim în întreg corpul: avem un nod în gât, simțim cum ni se taie respirația, transpirăm, roșim, avem senzații ciudate în stomac. Mintea produce încontinuu griji „Dacă nu reușesc?”, „Dacă mă fac de râs?”, „Dacă o sa leșin în autobus?”, „Dacă se vede ca mi-e groază să vorbesc?”, „Dacă mă întreabă profesorul ceva și nu știu răspunsul?”. Trăind aceste lucruri, de cele mai multe ori ajungem să nu facem nimic (nu mai învăț, nu mai merg cu autobusul, stau tot timpul cu lumina aprinsă, nu rămân niciodată singură, nu mă implic la școală) sau dimpotrivă, nu avem stare – dăm un telefon, mergem la cumpărături, citim cât n-am citit într-un an întreg deși maine e test la matematică, fumăm, bem, facem orice numai să nu rămânem singuri cu grijile noastre.

Anxietatea este așadar:

• o stare accentuată de neliniște, de tensiune

• un sentiment de frică și îngrijorare

• o emoție universală

• o trăire la nivel subiectiv, fizic, mental și comportamental

Care e diferența dintre anxietate și tulburarea de anxietate? Cum știu dacă anxietatea copilului meu e o problemă?

Dacă anxietatea e așa de întâlnită, așa de firească, dacă e universală, atunci de ce auzim de tulburări de anxietate? De ce auzim din nenumărate surse că anxietatea este o problemă? Există ceva indicatori care să ne arate când anume anxietatea devine o problemă?

Anxietatea e parte din viața noastră și a copiilor noștri. Toți ne simțim anxioși în anumite contexte și în anumite momente. Tulburările de anxietate trec dincolo de ingrijorarile situationale sau contextuale, în tulburările de anxietate îngrijorarea nu e trecătoare, frica nu e trecătoare. În tulburările de anxietate, starea de neliniște nu trece, ba mai mult, chiar se intensifică pe măsură ce trece timpul.

Un alt barometru in distincția anxietate ca emoție – anxietate ca problemă, ca tulburare, este modul în care aceasta emoție interferează cu viața de zi cu zi a copilului. Interferențele pot fi în mai multe domenii.

Astfel, stările anxioase pot să interfereze:

• cu activitatea la școală – copilul, deși știe răspunsurile nu participă activ la ore, nu se implică și devine marginalizat, atât de profesori cât și de colegi

• cu performanța școlară – uneori grijile sunt atât de mari încât apar blocajele (copiii „uită” cum se rezolvă exercițiile), greșesc foarte mult sau nu termină sarcinile școlare

• cu ritmul biologic – copilului ii este afectată pofta de mâncare sau somnul (doarme fie prea mult, fie prea puțin), are un somn agitat, nu se poate trezi dimineața, adoarme foarte greu

• cu relațiile sociale – copilul nu își face prieteni, nu se implică în joacă/ sarcini cu copii de aceeași vârstă

• cu starea afectiva a copilului, cu bunăstarea lui emoțională – copilul suferă, nu se poate bucura, trăiește mai multe emoții negative decât pozitive și resimte starea lui generală ca fiind una neplacută

Prin urmare, în tulburările de anxietate, anxietatea nu e trecătoare, e persistentă și interferează cu viața copilului într-unul sau mai multe domenii: afectiv, biologic, social sau școlar.

Care este frecvența tulburărilor de anxietate?

Statisticile în ceea ce privește gradul de afectare le avem din SUA sau Anglia, dar nu cred că în România lucrurile stau foarte diferit:

• 1 din 5-6 copii suferă de o tulburare mentală.

• 32% dintre acești copii suferă de o tulburare de anxietate, care este cea mai frecvent întâlnită formă de tulburare la copii

• Vârsta medie de debut a tulburărilor de anxietate este de 6 ani:

Dar cea mai dureroasă statistica e cea care arată că 80% dintre acești copii nu primesc sprijinul de care ar avea atâta nevoie.

Asta înseamnă că într-o clasă de 25 de elevi, 3-4 dintre ei au dificultăți legate de anxietate. Dintre aceștia, doar unul singur apelează la ajutor, ceilalți 2-3 stau liniștiți într-un colț și suferă în tăcere.

Tulburările de anxietate sunt tratabile având o șansă de succes de aproximativ 50% la adulți si 67% la copii și adolescenți. Desigur șansele de succes depind de mai multe variabile, pe care o să le detaliez într-un articol viitor.

Cine e cel mai in măsură să spună dacă anxietatea copilului e trecătoare sau e o tulburare care necesită tratament?

Persoanele care sunt cel mai în măsură să spună dacă un copil suferă de o tulburare de anxietate sunt psihologii clinicieni sau psihiatrii. Ceilalţi (părinți, educatori, bunici, bone) au un rol crucial: acela de a intui că există anumite dificultăți. Majoritatea copiilor cu care mă întâlnesc la cabinet vin pentru că părinții lor au avut:

• întrebări (oare e în regulă ce se întâmplă cu copilul meu?),
• semnale de îngrijorare (am senzația că e prea retras/ timid/ speriat/ îngrijorat) și
• curajul să vină să vadă despre ce este vorba: o anxietate trecătoare sau o tulburare de anxietate?

Dacă aveți aceste întrebări, dacă aveți niște semnale de alarmă, fie ca e vorba de niste stări care vi se par prea intense sau e vorba de stări care interferează cu viața de zi cu zi eu vă recomand să găsiți curajul de a merge cu copilul la psiholog.

Citește partea a doua a articolului despre formele în care anxietatea se prezintă în viața copiilor și despre cauzele ei.

Urmăriți site-ul www.parintecuminte.ro pentru articolul despre semnalele de alarmă care indică prezența unei tulburări de anxietate și despre cum se tratează.

Sursa foto: https://bit.ly/2hv4Oyx

The post Ce este anxietatea la copii si cand devine o problema? appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

Adevărul e că ar fi frumos să fie adevărat, recunosc chiar că m-aș fi bucurat să fie adevărat, dar nu e cazul. Luni, a apărut în Psychological Science in the Public Interest un studiu pe care îl puteți citi integral aici.

De la ce a pornit cercetarea? 

În 2014, un grup de cercetători publica o scrisoare deschisă prin care pune la îndoială pretenția emisă de companiile de producție de aplicații pentru antrenarea memoriei, atenției și a altor abilități cognitive (intelectuale) că folosirea regulată a acestor jocuri ar duce la îmbunătățirea performanțelor abilităților menționate. Curând după aceea, un alt grup, ceva mai mare, tot de cercetători publică o replică  la scrisoarea deschisă și aduce chiar argumente științifice în sprijinul ideii că antrenarea cu aceste jocuri ar duce la îmbunătățirea diverselor abilități cognitive. Prin urmare, existau două opinii despre același lucru, dar care erau total opuse.

Cum a fost făcută cercetarea?

Cercetările în domeniul științific sunt de mai multe feluri, cea de față este o aniliză aprofundată a tuturor studiilor relevante despre acest subiect. Ce înseamnă aprofundat? Se uită la cum anume a fost făcut studiul, dacă respectă rigoriile științice referitor la selecția participanților, la designul de studiu, referitor la interpretarea rezultatelor. Așa că au constat că majoritatea studiilor nu respectă rigoarea științifică – au prea puțini participanți, nu sunt selectați corespunzător, nu au grup de control sau nu iau în considerare placebo. Scrisesem cu ceva vreme în urmă un articol despre cum să selectăm ca părinți informațiile adevărate de parenting, acolo am explicat puțin despre ce înseamnă cercetare științifică.

Care sunt concluziile?

Nu foarte îmbucurătoare. Majoritatea studiilor nu stau în picioare la o analiză atentă altele da. Dincolo de asta concluzia studiului e una clară:

”Nu am găsit suținere pentru ideea că antrenarea funcțiilor cognitive prin jocuri video, aplicații sau alte produse diverse ar avea efecte de durată în lumea reală.” Unele programe pot fi benefice în îmbunătățirea performanței în sarcina respectivă. Interesul pentru aceste aplicații este însă suscitat de promisiunea că această formă de antrenament a abilităților cognitive duce la îmbunătățirea performaței în viața reală.

Cu alte cuvinte, dacă vreți să vă îmbunătățiți performanța în joc, atunci merită să jucați jocuri video. Dacă vreți să vă îmbunătățiți performanța abilităților cogntive în lumea reală, în viața de zi cu zi – fie ea școală, grădiniță, serviciu sau pensie, atunci ar trebui să vă orientați în altă direcție.

Ce învățături putem desprinde ca și părinți?

• Că ar trebui să cântărim mai bine mesajele promoționale. Nu de alta, dar grupurile de interese din industriile cu un profit uriaș, mai ales cele care crează dependență, vor pune întotdeauna presiune și vor încerca să modeleze percepția, ba chiar vor influența studii sau le vor prezenta favorabil lor.
• Că e util să analizăm critic informațiile primite prin prisma unui criteriu de actualitate – care este cel științific. Să nu plecăm urechea la ceva doar pentru că e scris pe un bilboard uriaș, sau e strigat la megafon, sau ne bombardează zilnic cu oferte.
• Că e necesar să ne uităm și în spate, la istoria recentă, să ne uităm la ce s-a întâmplat cu companii mari care au trebuit să plătească sume însemnate pentru afirmațiile false promovate. În 2009 a fost Disney, cu Baby Einstein, programul care transforma copiii în genii, în 2006 Lumosity a plătit 2 mil dolaripentru că jocul nu a dus la îmbunătățirea performanței la muncă sau la școală, așa cum pretindea prin promovare.
• Că e necesar să ne uităm în ograda noastră, la copiii noștri, cei reali: vedem vreo îmbunătățire în abilitățile lor ca urmare a jocurilor video sau mai degrabă vedem o îmbunătățire a performanței la joc? Rezultatele cred că sunt cât se poate de evidente, mă tem că ne e nouă frică că trebuie să renunțăm la această idee.

Eu am întâlnit mulți părinți la Cabinet a căror copii petrec mult timp cu jocurile video sub deviza ”îl las să joace fiindcă așa își dezvoltă atenția/ orientarea în spațiu/ memoria/ inteligența”. Nu, dragilor, dacă îl lăsați să joace jocuri video, copilul se distrează, îi produce plăcere și își îmbunătățește performanța în joc. Dar nu va fi mai atent la ore, nu va reține mai bine poeziile, nu își va face mai ușor temele de casă. Toate aceste abilități se pot cultiva, dar drumul e ceva mai anevoios și e de durată. Eu susțin o serie de ateliere pentru copii, care vizează dezvoltarea diverselor abilități în context școlar și nu numai. Dar chiar și acolo, țin întotdeauna să informez părinții ce fac cu copii, cum lucrăm, care sunt rezultatele așteptate, care sunt obstacolele în obținerea rezultatelor. Nu numai atât, dar îi informez despre ce anume am lucrat în ora respectivă, le sugerez direcții de continuare acasă, pentru că deocamdată nu se cunosc alte metode ușoare și rapide pentru cultivarea abilităților. Nu știu de nicio metodă prin care să putem sta relaxați cu o cafea în brațe lângă copilul cu un laptop în brațe și după o jumătate de oră copilul să fie mai atent, mai inteligent, mai deștept. Doar metode care necesită muncă, timp și dedicare!

Sursa foto: https://bit.ly/2dRxLjB

The post Jocurile video nu dezvolta abilitatile pe care sustin ca le dezvolta appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

Practica și experienta profesionala m-au invatat ca e important sa rafinam exprimarea emotiilor de timpuriu, sa ne invatam copiii(si pe noi, de asemenea) ca emotiile trec dincolo de ma simt bine/ rau, dincolo de suparat/ bucuros. De ce?

• Fiecare emotie are propriia ei formă de manifestare – unele sunt mai liniștite cum e tristețea sau rușinea, altele sunt mai vulcanice cum e furia sau entuziasmul
• Fiecare emoție vine cu un set distinct de comportamente – îngrijorarea și frica vin adesea la pachet cu comportamente de retragere sau evitare, în vreme ce furia vine adesea la pachet cu comportamente agresive
• Pentru fiecare dintre emoții avem metode diferite de gestionare, având în vedere forma comportamentală atât de diferită cu care sunt asociate.

La noi în familie, a vorbi despre ceea ce simțim e o practică consacrată. Nu neapărat am nevoie de instrumente ajutătoare fiindcă e o obișnuință și o rutină. Nu același lucru e valabil și la Cabinet, unde mulți copii au nevoie să învețe să își identifice stările și abia apoi să le exprime. Pentru acei copii care nu sunt obișnuiți să exprime ceea ce simt mă folosesc de tot felul de unelte, pe care le puteți și voi folosi în familie.

Astăzi vă propun Roata Emoțiilor sau Caruselul Emoțiilor pe care le puteți accesa într-o formă de print aici și aici. E una și aceeși treabă, forma diferă. Copiii se plictisesc repede, așa că, pentru a-i ține motivați e necesar uneori să facem mici schimbări, chiar dacă sunt doar de formă.

Cum se folosește? Ca punct de plecare pentru comunicare în limbaj emoțional. Am spus comunicare, și aici e un punct extrem de important, întrucât în comunicare e nevoie de două persoane. Scopul nostru nu e să îl tragem de limbă pe copil, scopul e să îl stimulăm și să îl ajutăm să își verbalizeze emoțiilor. Fiindca modelarea e una dintre cele mai puternice forme de învățare, e de dorit să completați voi înșivă această fișă înainte de a o înmâna copiilor.

Când părinții își exprimă îngrijorarea că ai lor copii nu comunică despre ce fac în timpul școlii/ grădiniței îi întreb dacă ei o fac, dacă ei le povestesc copiilor despre cum le-a fost ziua. Mulți nici nu s-au gândit că drumul acesta al comunicării e cu două sensuri, nu putem doar ”cere”, trebuie să mai și dăm, să împărtășim. Poate nici voi nu știți cum să povestiți copiilor despre cum v-a fost ziua, așa că vă puteți folosi de același instrument.

Azi m-am simțit atât mândră de mine fiindcă am terminat un proiect tare greu. M-am îngrijorat că nu reușesc să termin la timp, dar mi-a venit să sar în sus de bucurie când am văzut că e abia ora 12.00 și sunt gata. Sunt recunoscătoare că m-a ajutat Maria, nu știu dacă aș fi reușit sa termin altfel. Mamă, mamă ce m-am speriat azi… am ieșit din birou să merg la baie și am văzut un șoricel pe coridor. Ce am mai țipat!!!!

Mulți părinți îmi spun că nu au ce povesti copiilor, că ”nu li s-a întîmplat nimic”. Deși aș spune că de cele mai multe ori acest ”nu mi s-a întâmplat nimic” e contestabil, uneori poate fi și adevărat. Dacă e cazul, inventați. Șoricelul acela nu trebuie să fie real ca să știți că v-ați putea speria la vederea unuia pe coridor. Alteori experiențele prin care treceți într-o zi nu e de dorit să le împărtășiți copilului. Unele experiențe sunt ”de adulți” sau nu le-ați rezolvat voi înșivă într-o maieră matură și responsabilă, așa că e posibil să fie prea mult pentru copil sau prea greu de înțeles. Scopul nu e să vă descărcați sufletul în fața copilului, pentru asta aveți nevoie de un alt adult. Scopul e să modelați comunicarea, să îi arătați cum se exprimă experiențele unei zile.

Majoritatea exercițiilor emoționale pe care le-am întâlnit se rezumă la emoțiile de bază: bucuria, frica, dezgustul, tristețea, mirarea, disprețul. Deși nu contest omniprezența lor, ceea ce am ales eu să folosesc e bazat mult pe ceea ce am văzut că trăiesc cu precădere oamenii: atât copiii cât și adulții. În cabinet (și acasă) am ales să adaug Rușinea, Mulțumirea (mândria, bucuria lucrului bine făcut) și Recunoștința. Unele (cum e rușinea) le-am introdus cu scopul de a-i face pe copii să vorbească despre ele, altele pentru a-i îndruma să le cultive ”forțându-i” să se gândească la ele:

• Rușinea fiindcă e mult mai des întâlnită decât ne-am imagina, în special la copiii școlari.
• Îngrijorarea (anxietatea) fiindcă așa se scot la iveală o mulțime de griji și temeri, pe care nu le putem numi frici, nu sunt atât de intense dar sunt suficient de puternice să interfereze cu viața școlară sau cu cea de zi cu zi.
• Mulțumirea (mândria) pentru că e important să atragem atenția copiilor asupra lucrurilor la care se pricep, pe care le fac bine (nu vă puteți imagina cât de greu e pentru mulți copii să se simtă capabili).
• Frica fiindcă e o emoție pe care copiii o trăiesc din plin, se modifică doar obiectul fricii, dar frica rămâne
• Recunoștința fiindcă e iarași o emoție slab cultivată. De altfel, tocmai ca urmare a necultivării acestei emoții o mulțime de copii ajung să crească cu sentimentul că ”li se cuvine”. Nu li se cuvine nici lor, nici nouă și nici nimănui să fim sănătoși, să ne avem unii pe alții, să avem parte de iubire sau sprijin. Toate acestea și o mulțime de alte lucruri nu ni se cuvin, dar le avem. Pentru că le avem ar fi de dorit să cultivăm o atitudinde de recunoștință.
• Furia… nu cred că trebuie să adaug ceva aici, e una dintre cele mai evidente emoții, se ”vede” cel mai ușor având în vedere caracterul ei vulcanic-agresiv.

Uneori folosesc o roată sau un carusel cu mai puține emoții, alteori cu mai multe. Depinde de copil și de problemele pe care le are. Depinde de cât de dezvoltat este din punct de vedere emoțional.

Copiii voștri știu să vorbească despre emoții? Dacă da, cum o fac? Despre ce emoții vorbesc cel mai des? Sunt îngrijorați, mulțumiți, speriați, rușinați, bucuroși?

The post Sa ne ajutam copiii sa exprime ceea ce simt – roata emotiilor appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

De ce parasc copiii? Cam din aceleasi motive pentru care barfesc adultii.

Nu vi se pare ca para la copii seamana mult cu barfa la adulti? Când suntem la modul autentic interesați de binele cuiva din jurul nostru, e posibil să discutăm despre acea persoană cu cei apropiați, scopul fiind acela de căuta împreună modalități prin care să o putem ajuta. Dacă însă începem să discutăm despre o persoană cu alții în scopul discreditării ei sau în scop de amuzament (pe seama ei) se cheamă că bârfim.

Paralela aceasta între pără și bârfă poate vă ajută să realizați mai bine de ce pârăsc copiii (nu trebuie decât să vă gândiți de ce emiteți sau participați la bârfe):

Ca să obțină atenție. Atâta vreme cât lăsăm totul la o parte să ascultăm, să rezolvăm ceea ce ne este comunicat înseamnă că, fie că o facem conștient sau nu, noi acordăm atenție acestui comportament. Copilul poate ulterior să o folosească ca pe o modalitate de a iniția intreacțiune cu persoana căreia îi pârăște – fie ea mama, bunica, educatoarea, învățătoarea.

Ca să se simtă superior față de cealaltă persoană. Cine transmite prin pâră (sau bârfă) informații despre celălalt care îl pun pe acesta într-o lumină bună? Nu, prin pâră transmitem informații care îl pun pe celălalt într-o lumină proastă, îi subliniază comportamentele nepotrivite sau trăsăturile mai puțin plăcute. Prin contrast, cel care pârăște devine ”mai bun”.

Ca să aibă sentimentul că sunt puternici. Unii copii au un puternic simț al dreptății și justiției pe care știu să și-l exprime prin forță, prin a-i pune pe ceilalți ”la locul lor”. Un copil cu o personalitate mai puternică se poate folosi de pâră pentru a face cunoscut ”cine e șeful”, cine e mai puternic și are grijă ca ceilalți să stea în banca lor.

Dar totuși, ne dorim să fim informați dacă copiilor nostri li se întâmplă ceva. Vrem să știm dacă cineva îi agresează, dacă cineva îi hărțuiește sau intimidează, dacă cineva se comportă nepotrivit cu ei.

Ce putem face să oprim pâra fără să oprim informarea?

1. Să ne educăm copilul despre diferențele dintre informare și pâră.

2. Să analizăm împreună cu el, atunci când ne vorbește despre celalalt dacă e un exemplu de informare sau de pâră. ”Mama, Maria smulge jucăriile!”, ”Ionel nu vrea să împartă din pufuleții lui”, ”Alex nu s-a spălat pe mâini, s-a prefăcut doar!”, ”La școală, Ioana vorbește urât” ”I-am spus doamnei învățătoare că Mihai a copiat de la colegul de bancă. L-am văzut eu!”. Când copilul vine să vă spună ceva despre ceea ce face altcineva, stați și analizați împreună cu el dacă ceea ce vă comunică e un exemplu de pâră sau un exemplu de informare. Folosiți grila de mai sus pentru a face diferența dintre ele.

• Ceea ce îmi spui pune în pericol siguranța cuiva?
• Problema pe care mi-o spui nu o poți rezolva singur? Ai nevoie de ajutorul meu?
• Mihai a făcut-o intenționat sau a fost un accident?
• Comportamentul lui George a fost periculos sau daunător pentru el însuși, pentru tine sau pentru alți copii?
• E o problemă foarte importantă?

3. Să aducem discuția dinspre celălalt înspre EL, înspre sentimentele lui și ceea ce trăiește el în raport cu comportamentul celuilalt.

”Maria are alegerile ei despre cum să se comporte, dar pe tine cum te face să te simți când smulge jucăriile/ nu vrea să împartă pufuleții/ îl vezi pe Alex sau Mihai că trișează?”.

Pe ceilalți nu-i putem schimba, ceea ce putem schimba e modul în care ne raportăm noi la ei, lucru pe care cu cât și-l însușesc mai repede copiii, cu atât mai bine pentru sănătatea lor psihică!

Cele de mai sus nu garantează faptul că pâra va înceta cu desavârșire. Dar cu siguranță, urmați cu consecvență pașii de mai sus vor reduce substanțial frecvența pârâtului. Și cu un drum, cine știe, poate ne dezobișnuim și noi să bârfim 🙂

Articol inspirat din acest pin.

Sursa foto: https://bit.ly/2hlpmGn

The post De ce parasc copiii si ce e de făcut appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

Ganditi-va si voi, cat de des va intrebati copiii ”Cum a fost azi la scoala/ gradinita?” sau ”Ce-ai facut azi la scoala/ gradinita?”
vs. cât de des îi întrebați ”Cum te-ai simțit azi la școală/ gradiniță?”. De ce i-ați întreba? De ce e util să știm cum se simt copiii noștri? 

Acum că ați început să citiți acest articol cum vă simțiți? Plictisiți fiindcă gândiți poate ”o, nu, încă un articol despre inteligența emoțională?”. Poate sunteți interesați fiindcă e un subiect care vă preocupă în ultima vreme? Poate înfuriați fiindcă fonturile sunt prea mici și nu puteți citi aticolul pe telefon? Emoțiile, ceea ce simțim sunt parte din noi înșine, la fel cum sunt ochii care preiau informația din mediu, o transmit la creier și astfel vedem. La fel cum e mâna care se așează pe aragaz și se retrage urgent fiindcă a primit informația ARDE și a reacționat ca atare: s-a retras. Doar că sunt mai puțin tangibile, mai puțin evidente. Faptul că nu sunt atât de evidente nu înseamnă că nu sunt utile, nu înseamnă că nu au aceeași capacitate de a transmite informații la fel cum au celelalte simțuri ale noastre.

Sunt mulți copii (și părinți) care cred că emoțiile nu sunt bune la nimic sau care cred că emoțiile sunt ceva care ne încurcă, ne incomodează și că ne-ar fi viața mult mai ușoară fără ele. Am întrebat expertul nr. 1 într-ale vieții, copilul meu, ce crede despre asta:

– Auzi, am la Cabinet un client, un copilaș fix de vârsta ta, care crede că emoțiile nu sunt bune la nimic. Ești de acord?
– Dar cum să nu fie bune? Stai să-ți spun cum să-i zici: Prima dată află ce îi place cel mai mult. Înghețata, supa de tăiței, fotbalul?
– Nu-l întreb că știu. Îi place să se joace pe tabletă, îi place fotbalul.
– Atunci îl întrebi ce simte când joacă fotbal sau se uită pe tabletă. Sigur îți va spune că e foarte bucuros când joacă fotbal. După care afli ce îi place cel mai puțin.
– O, și asta știu. Nu îi place să facă teme de casă, nu îi place să scrie, nu îi place…
– De ajuns. Atunci îl întrebi cum se simte când își face temele? O să îți spună că e supărat sau plictisit sau furios. Vezi, aici tu o să îi spui așa: dacă tu crezi că emoțiile nu sunt importante cum o să știi să mergi să joci fotbal sau cum o să știi să cauți ce să faci ca să îți fie mai ușor cu temele? La aia sunt bune emoțiile: să știe ce îi place și ce nu-i place, să știe să facă mai mult din ce-i place și mai puțin din ce nu-i place!”

O, ce mi-ar plăcea să o iau de asistent la Cabinet, nu cred că aș fi putut spune mai bine la ce folosesc emoțiile – mă rog, uneori nu-i o opțiune să facă mai puțin din ce nu-i place dar argumentul e bun :), practic emoţiile ne indică ce să facem în continuare.

Am și eu un argument, nu ştiu dacă e la fel de clar ca şi al ei. Gândiți-vă pentru un moment ce înseamnă să nu poți deosebi teama, îngrijorarea, anxietatea de senzația de foame. Ce înseamnă să nu poți deosebi sentimentele de neajutorare de consumul de droguri sau alcool. Ca și părinți nu vom fi toată viața în spatele copiilor suflându-le în ureche ce alegeri să facă. Sarcina noastră este să îi sprijinim în a face alegerile cele mai potrivite pe baza informațiilor pe care le primesc din exterior și interior. Dacă ochii, mâinile, nasul, urechile ne dau informații despre ce se întâmplă în afara noastră, stările noaste, emoțiile noastre ne dau informații despre ce se întâmplă în interiorul nostru. Lumea noastră internă e la fel de bogată ca și cea din afară. Oricât de orientați am fi în exterior, nu putem scăpa de noi înșine, de lumea noastră interioară. Și nici nu ne-ar fi benefic.

– Mami, ce crezi, ar trebui să mănânc? mă întreabă într-o zi aceeași prințesă buclucașă foarte pricepută în argumente logice
– Ce interesant să mă întrebi pe mine despre o senzație de-a ta. Întreabă-ți corpul tău: îi e foame?
– Păi asta e, l-am întrebat și nu știu ce să zic. Nu sunt sigură că îmi e foame dar nu-s nici sigură că nu îmi e foame.
– Oare cum ai putea afla? Ia zi-mi ce simți în corpul tău? Simți ceva în stomăcel, că de obicei acolo se simte foamea?
– Parcă simt ceva, dar nu prea tare în stomăcel. Simt așa în tot corpul un fel de slăbiciune, parcă n-aș aveaa destulă putere.
– Oare când ești obosită ce simți? Nu simți același lucru?
– Ba da, dar nu prea cred că sunt obosită. N-am făcut mai nimic azi. N-am motive să fiu plictisită. Și nu mi-e nici somn.

Adevărul e că era înainte de ora de culcare, dar n-am vrut să o îi arăt ceasul să îi spun că EU sunt sigură că EA este obosită uitându-mă la ceas. Am vrut ca EA să descopere singură propriile-i semnale de oboseală/ somn.

– Crezi că poți fi obosită doar dacă ai făcut multe într-o zi? Mai sunt și alte motive să te simți obosită?
– Bine mami, normal că mai sunt. Când se termină ziua și vine noaptea de exemplu. Atunci mi se face somn, sunt obosită chiar dacă n-am făcut nimic.
– Dar de ce ți se face somn? Cum știi că îți e somn?
– Păi simt așa cum mă lasă puterile, nu mai am chef să alerg, mă mișc ca un melc, mi se închid ochii.
– Dar asta nu-i fix așa cum te simți acum?
– Nu mi se închid ochii, dar nu am puteri şi mă mişc ca un melc. Vrei să spui că n-ar trebui să mănânc? Vrei să spui că ar trebui să dorm?
– Eu nu-ţi spun ce să faci. Tu îţi spui ce să faci după cum simţi. Dacă ţi-e foame haide să manânci, dacă ţi-e somn mergi la culcare.

Nu era mai simplu să anunț ”La ora asta n-are cum să-ți fie foame. E ora de culcare, deci ți-e somn! Pijamaua și patul!”. Firește că era mai simplu, dar nu și mai benefic. Dacă îți e foame mănânci, dacă ești obosit dormi, dacă ești trist vorbești cu un prieten sau cu mama/ tata, dacă ești furios respiri adânc să te calmezi puțin, dacă ești îngrijorat îţi distragi atenţia sau lupţi cu gândurile tale. Stările noastre dictează acţiunile noastre. Stările copiilor vor trebui să le dicteze acţiunile, nu mama sau tata. Dar pentru asta trebuie să aibă acces la ele, să le cunoască astfel încât să poată face cea mai bună alegere a acţiunilor lor. In fond toate sunt ale noastre: foame, somn, tristeţe, furie, bucurie, plictiseală, îngrijorare, frică, entuziasm…

Sursa foto: https://bit.ly/2dvJkQ0

The post La ce sunt bune emotiile (explicata de si pentru un copil de 8 ani) appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.