Am inceput sa scriu articolul acesta duminica, imediat dupa ce s-a incheiat Cursa copiilor de la Maratonul International AROBS Cluj-Napoca, cand inca eram sub influenta emotiilor de dupa cursa. Dupa care m-am razgandit si l-am continuat mai tarziu sa vad daca dupa ce trece timpul simt aceleasi lucruri. Cele de mai jos nu vor fi cu multumiri si recunostinta despre cat de minunata a fost ziua, desi nu exista niciun motiv pentru care sa nu fi fost minunata.
Pe stadion era atmosfera faina, dinamica, energica, era plin de oameni sportivi, veseli si entuziasti, era plin de copii, cred ca mai bine de jumatate dintre colegii de clasa ai Puiului de Om erau prezenti, vreo 80 de copii din scoala, ba chiar si prieteni de la gradinita. De vreo 3 luni se pregateste la orele de educatie fizica pentru alergare si nu-i putin avand in vedere ca are 5 ore de educatie fizica pe saptamana!Pentru cursa asta am scurtat vacanta cu 2 zile. Si cand bunicii nu locuiesc in oras cu noi, cand Puiul de Om n-a avut niciodata bona fiindca am vrut sa fiu prezenta in viata ei cat de mult posibil, sa dai 2 zile din 7 e mult. Deci, tabloul e frumos: energie, dinamism, entuziasm, distractie, sport, copii, copii si parinti, tricouri albe. Finalul – frumos si el: toate cele de mai sus plus o medalie. Si atunci, care-i problema? Problema e tot ce s-a intamplat intre inceput si sfarsit. Adevarul e ca a fost putin haos la start, dar nu mai mult decat era de asteptat avand in vedere ca vorbim de copii totusi. Dupa ce se da startul si incepem sa alergam Puiul de Om incepe: “eu renunt, n-o sa castig niciun trofeu, uite cata lume e in fata noastra!”, “nu are rost sa alerg, n-o sa castig trofeul”, “of, eu niciodata n-o sa castig un trofeu?” si asa am alergat 2 kilometri: ea infuriindu-se progresiv pe masura ce o depaseau alti copii, eu enervându-ma progresiv pe masura ce ea se enerva.
A fost o experienta exterm de frustranta si dureroasa pentru mine. Cum adica, dupa atatea sacrificii, dupa atatea investitii facute (morale, e drept, dar tot investitii se numesc) asta-i rasplata? Clocoteam de furie gândindu-ma cat e de nedrept ce se intampla! Nu eram numai furioasa, eram si dezamagita, la urma urmei aveam cu totul si cu totul alte asteptari de la ea. De alaltaieri pana azi mi-a mai trecut din furie, iar dezamagirea mi s-a schimbat intr-o oarecare neliniste (daca o sa fie un om care renunta usor, daca o sa i se para inutil sa lupte pentru orice?). Nu mi s-au schimbat emotiile fiindca s-ar fi intamplat ceva spectaculos intre timp, ca nu s-a intamplat. Doar ca m-am mai racorit putin si mi-a ramas spatiu pe creier ca sa judec putin si sa analizez toata situatia. M-am gandit ca e drept, s-a investit in toata povestea asta, antrenamente, timp, sacrificare de vacanta, DAR mi-a cerut cineva sa le fac? E normal sa fiu nemultumita ca nu mi-s eforturile apreciate DAR unde scrie ca o investitie trebuie sa fie cu castig in final? Care-i diferenta intre mine furioasa (ca nu mi-a fost apreciat efortul) si Puiul de om furioasa (ca nu a primit trofeul). “Trofeul” meu era bucuria ei, placerea ei de a face sport, placerea ei de a face parte din “tabloul” cu sportivi. Trofeul ei era o cupa, era dorinta de a fi prima, dorinta de a castiga. Ghinion, niciuna nu ne-am primit trofeul, amadoua am avut fix si exact aceeasi reactie cand nu am obtinut ce ne-am dorit: ne-am infuriat. Si ce credeti ca a fost numai furioasa? A mai fost si dezamagita ca nici asteptarile ei n-au fost implinite.
Daca e sa fiu sincera cu mine insami singura diferenta intre noi doua a fost forma trofeului: a ei era o forma materiala, de cupa, al meu era o forma imateriala. Of, of, nu-i deloc usor sa fii parinte. Ne dorim a fi un model, un ideal, o stânca de corectitudine, disciplina si maturitate in fata copiilor. Niste zei atotputernici, omniprezenti, ultra stapani pe situatie. Dar pentru asta exista eroi si Tinkerbell si Spiderman si cine-o mai fi. Suntem noi parinti, nu zic nu, dar cu durere in suflet trebuie sa va anunt ca suntem oameni. Asta inseamna ca nu suntem perfecti, inseamna ca avem dorinte, avem asteptari, ne infuriem daca dorintele nu ne sunt indeplinite, suntem dezamagiti daca asteptarile noastre nu se materializeaza. Iar copiii nostri sunt si ei oameni, la fel de imperfecti ca orice alti oameni.
As fi vrut sa-i pot da o lectie copilului meu, ceva de genul “A castiga nu inseamna sa fii primul. A castiga inseamna sa faci ceva mai bine decat ai facut-o vreodata (Bonnie Blair)” Dar prima data trebuie sa o invat eu. Sau poate o sa invatam deodata.
