Citesc o definitie, care zice ca psihologia copilului reprezinta “studiul stiintific al comportamentului si al dezvoltarii copiilor”. Parca ii si vad pe unii dintre voi dand ochii peste cap. O doamne, mi se face rau, auzi… stiintific!! E copilul meu, stiu eu mai bine cum sunt copiii. Doar am fost si eu copil, copiii au crescut foarte bine si inainte de studii stiintifice care sa ne spuna cum si cand si de ce sa ne comportam intr-un anume fel cu copiii. Eu nu neg cele de mai sus dar nici nu sunt intrutotul de acord cu ele. Suntem bombardati de o sumedenie de informatii despre “cum e mai bine sa ne crestem copiii”, cum le selectam pe cele “corecte”?
Oamenii au crescut copii de cand lumea, vorba aceea, a fi parinte e una din cele mai vechi meserii din lume. Oamenii au crescut copii si inainte de avea acces la atatea informatii, i-au crescut bine si inainte de aparitia psihologiei copilului. Au mai produs si intelepciune cum ar fi:
- “Copiii sunt egoisti. Se gandesc numai la ei”,
- “Copiii cu familii dezorganizate devin delincventi”,
- “Fetele sunt mai sensibile decat baietii”,
- “Divortul are efecte devastatoare asupra copiilor“
Problema cu aceste vorbe intelepte e ca niciunele nu sunt adevarate (ne zic studiile din psihologia copilului). Spre exemplu, nu putem spune despre copii ca sunt egoisti, ba dimpotriva, copiii sunt altruisi, putand deveni chiar mai generosi in prezenta altora“.
Dar cum se formeaza aceste vorbe de duh, aceste adevaruri?
Datele pe baza carora sunt formulate concluziile sunt
- impresii,
- pareri,
- presupuneri,
- observatii limitate ca numar si ca timp.
Cu alte cuvinte, sunt modalitati subiective de a privi copiii si dezvoltarea acestora.
Prin contrast, perspectiva stiintifica aduce o privire obiectiva asupra cresterii copiilor. Datele pe baza carora sunt extrase concluziile sunt
- observatii sistematice,
- intrebari,
- chestionare si
- experimente.
Observarea
Vedeti ca observarea se regaseste in ambele abordari. Observarea nu inseamna ca ne uitam la copiii nostri? Ba ne uitam si la copiii vecinilor si la copiii vecinilor vecinilor nostri. In studiile lor, insa, psihologii nu se uita oricum. Inainte de a observa se iau niste decizii:
- la cine se uita,
- cand se uita,
- unde se uita si
- cum anume se uita.
Bine, bine, veti zice, unde e obiectivitatea? Doar se uita un om la alt om (nu uitati, si copiii sunt oameni!), deci subiectivitatea e la cote maxime. Desigur, numai ca, de regula, cand “observa” in cercetare nu observa o singura persoana, ci mai multe, iar daca observatiile lor converg, putem spune ca mai multe subiectivitati sunt fidele unei realitati obiective.
Intrebari si chestionare
Cercetatorii mai pot pune intrebari, pot chestiona copiii despre diverse aspecte pe care vor sa le inteleaga. Si aici intervine o doza de subiectivitate, desigur. Odata subiectiv e intervievatorul apoi subiectiv e si intervievatul. Uneori una se intreaba, alta se raspunde 🙂 Aici e mai greu sa “controlam” subiectivitatea, dar nu imposibil.
Experimente in psihologia copilului
Poate “cea mai stiintifica” daca putem spune asa ceva, modalitate e experimentul. Doamne, dumnezeule, experimente cu copii?!!! Abominabil si de neconceput, ce copiii sunt cobai? Nu e vorba de experimente ca cele de la Auschwitz – experimentele cu copii sunt delicioase si amuzante. Un experiment cu copiii presupune crearea unor situatii care sa poata fi cat mai mult controlate si standardizate. Astfel se poate reduce in cea mai mare masura subiectivitatea (fiindca ne asiguram ca toti copiii din studiu trec prin aceleasi conditii). In plus, experimentele presupun faptul ca pot fi variate mai multe conditii pentru a vedea cum se schimba comportamentul copiilor.
Experimentele se realizeaza asa:
- Se imparte un lot, un esantion de copiii in 2 sau mai multe conditii: una experimentala (in care copiii respectivi fac ceva – o sarcina data de experimentator) si una de control (in care copiii nu fac nimic).
- Tuturor copiilor le sunt observate comportamentele atat inainte cat si dupa experiment. Acest lucru inseamna ca experimentul e singurul care ne poate face sa tragem concluzii de tip cauza-efect.
Sa luam un exemplu, unul pur ipotetic: avem 20 de copii si vrem sa studiem daca spalatul pe dinti (un comportament) e influentat de culoarea pastei de dinti folosita. Asa ca impartim cei 20 de copiii absolut intamplator in 2 grupe de cate 10 bucati copil 🙂 Masuram comportamentul – spalatul dintilor – la toti cei 20 de copii. La unii le dam sa se spele cu pasta de dinti alba iar la ceilaltii cu pasta de dinti verde fosforescent. Si masuram iarasi cat de des se spala copiii pe dinti. Daca grupul de copii care s-a spalat cu pasta alba se spala mai rar decat grupul de copii care s-a spalat cu pasta verde fosforescent, atunci putem trage concluzia ca din cauza culorii pastei de dinti se modifica frecventa spalatului pe dinti.
Revenind la intrebarea, ce alegem, cum alegem?
Sa nesocotim abordarile subiective, pe motiv ca sunt… “prea subiective”? Sau sa le nesocotim pe cele obiective pentru ca sunt “artificiale”, “nenaturale”? Sau sa le luam in considerare pe cele subiective fiindca… “asa s-au facut lucrurile pana acum si n-a murit nimeni” sau sa le luam in considerare pe cele obiective fiindca “asa e corect”?
Adevarul e ca granita dintre cele doua nu e atat de clara pe cat pare sau pe cat ne-am dori sa fie. Oricat s-ar stradui cei ce fac cercetari, e absolut imposibil sa fie eliminate toate influentele subiective. In plus, chiar daca o cercetare a eliminat pe cat de mult a putut factorii subiectivi asta nu inseamna ca e o cercetare bine facuta. Numai pentru ca o autoritate formuleaza o parere nu inseamna ca acea parere trebuie crezuta. Trebuie sa ne uitam cum anume a fost facut studiul, cum au fost alesi copiii, ce proceduri s-au folosit si mai ales, au mai fost si altii care au incercat sa refaca studiul si au obtinut aceleasi rezultate?
Imi pare rau ca va dezamagesc (poate) si nu va las sa plecati cu un raspuns ferm la intrebarea “Caror informatii de parenting sa le dam crezare?“. V-as atrage atentia asupra unor aspecte:
- Abordarile obiective si cele subiective nu sunt total distincte, si in cercetarile “obiective” judecatile de valoare si asteptarile personale isi pun amprenta asupra rezultatelor.
- In cercetare concluziile sunt formulate probabilistic, cercetatorii recunosc deschis ca rezultatele sunt ferme, ci exista o probabilitate mare sa fie corecte. Multe asumptii de “bun simt” sunt considerate adevaruri supreme si de netagaduit.
- In cercetare concluziile sunt formulate cu “inima stransa”, cu certitudinea ca nu se pot formula certitudini, in limbajul comun suntem absolut siguri pe conscluziile pe care le formulam
Ca si parinti care suntem expusi la informatii ochiul sceptic si judecata critica ar trebui sa fie intotdeauna activate.
„Bataia e rupta din rai!” Sa fie asa, sa nu fie asa? Hai sa vad, hai sa verific, pe ce se bazeaza informatia asta?
„Nu ar trebui niciodata si sub nicio forma folosita pedeapsa ca modalitate de a controla comportamentul copiilor”. Serios? Cine spune asta? Cum a ajuns la concluzia asta?
Atunci cand o concluzie e formulata vehement, ca adevar suprem si de netagaduit eu deja ma gandesc ca “something’s fishy”. Daca cineva nu are absolut niciun dubiu despre validitatea unei teorii pe care o expune (fie ea subiectiva, fie ea obiectiva) asta imi deschide deja ochii si-mi ascute gandirea. Poate are dreptate, poate nu… ramane de vazut… deocamdata incep prin a ma uita pe ce se bazeaza cand formuleaza o astfel de concluzie.
Va invit si pe voi sa ascultati doar cu o ureche orice informatie primiti, lasati-o sa treaca prin propriul filtru de analiza si decideti daca informatia va iesi pe cealalata ureche sau ramane!
Referinte: Rudolph Schaffer – Introducere in psihologia copilului
Foarte bine spun Diana! Un articol extrem de util!