The post Bullying sau tachinare? Există vreo diferență? appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

V-ati gandit ca noi crestem ACUM copiii care vor trai cel mai probabil 100+ ani?

V-ati gandit ca sunt sanse mari ca ei sa prinda secolul 22?

Oare cum va fi acel MAI INCOLO? Cum va fi lumea in care vor munci, in care isi vor face o familie si in care vor trai ca si adulti? Vor avea si ATUNCI nevoie de intelegere, acceptare, ocrotire si sustinere? Eu cred ca da, dar mai cred ca vor avea nevoie si altceva.

As vrea sa nu raspund direct la intrebare, as vrea sa calatorim impreuna spre raspuns. E posibil sa nu ajungem la aceleasi raspunsuri si e important cred eu, ca fiecare parinte sa isi cunoasca raspunsul la intrebarea:

Ce anume pot sa ii ofer copilului ACUM astfel incat sa-i fie de folos si in viitor?

In ce an vor fi copiii nostri adulti?

E o intrebare pe care e necesar sa ne-o punem cu totii, e un exercitiu de imaginatie care nu cred ca ne poate lasa indiferenti. Ma gandesc la mine: Fiica-mea s-a nascut in 2007, asta inseamna ca va intra in “viata reala” (adica viata productiva) aproximativ prin anul 2030!!!

2030???!!! Simt ca ma cuprinde anxietatea. Cum va fi viata in 2030? Habar n-am si cand nu pot “citi” viitorul ma cuprinde anxietatea. O sa fie rau, o sa fie greu? O sa reuseasca? Eu am trait pana in 2017 si ma simt adesea cu un pas in urma schimbarilor din lume. 2030??? Voi fi kilometri in spate!

Poate voua exercitiul asta nu va trezeste anxietate. Poate sunteti nerabdatori sau entuziasti. Fiecare cu reactiile sale. Dar niciunul nu prea cred ca ramanem indiferenti gandindu-ne la anul 2030 sau poate 2040. Fiindca nu raman indiferenta, fiindca stiu ca emotiile imi semnaleza ca trebuie sa mai caut, imi pun cea de-a doua intrebare:

Cum va fi lumea de ATUNCI, in anii in care copilul meu va incepe “viata reala”?

Ma gandesc ca si ATUNCI, ca si ACUM, tot viata va fi. Iar eu cand spun viata ma gandesc la probleme. Nu in sensul de gauri negre fara iesire, ci in sensul de provocari. Cred ca asta e! Copiii nostri vor avea nevoie atunci cand sunt mari sa rezolve probleme, sa raspunda adecvat la provocarile pe care le va scoate viata in calea lor. Daca noi, ca parinti le facem o viata lina, daca ii protejam si ii ferim de probleme, cum vor invata sa le faca fata? 

Copiii nostri nu vor avea o viata lina si fericita, nu vor duce o viata “la campie”. Vor duce o viata la deal sau la munte, o viata cu suisuri si coborasuri, o viata in care uneori vor asuda urcand, alteori se vor prabusi la vale si din cand in cand vor mai merge si lin intre 2 dealuri sau 2 munti. Daca e sa ne uitam in spate, viata nu a fost nicicand liniara – nici pentru bunicii nostri, nici pentru parintii nostri, nici pentru noi insine. Nu va fi nici pentru copiii nostri. Ce motive am avea sa credem ca viata copiilor nostri va fi diferita doar pentru ca sunt AI NOSTRI?

Bine, bine, vor avea provocari si probleme. Dar ce fel provocari?

Cum pot sa stiu ce probleme va avea copilul meu in viitor?

O sa aiba probleme la serviciu? In relatii? Probleme de sanatate? Daca nu stiu ce probleme va avea de unde sa stiu cum sa-l pregatesc?

Oare vi s-a intamplat sa cititi o carte despre “cum sa rezolvam problemele in cuplu” si sa va fie utila in a comunica cu copiii? Sau sa aflati despre problemele copiilor si sa va intelegeti mai bine partenerul de viata?

Noi, oamenii, suntem fiinte inteligente, adica putem transfera invataturi dintr-un domeniu intr-altul, dintr-o sfera intr-alta. Si copiii sunt tot oameni, asa ca si ei sunt inteligenti si pot face acest lucru.

Nu trebuie sa le “servim” solutii pentru ca ei sa le poata “aplica” mot-a-mot cand vor fi mari. Nu le putem umple creierul cu o baza de date in care sa luam in considerare toate DACA… ATUNCI…

• Daca te critica seful atunci …
• Cand un prieten nu te mai cauta atunci…
• Daca prietena sau nevasta ameninta ca te paraseste atunci…

Putem in schimb sa ii sprijinim sa isi dezvolte increderea in capacitatea lor de a face fata provocarilor, putem sa ii ajutam sa isi creasca sentimentul ca au un cuvant de spus, ca au putere sa influenteze lucrurile din viata lor.

Ce anume pot sa ii ofer copilului ACUM astfel incat sa-i fie de folos si in viitor?

Vedeti, un cuvand cheie in tot discursul meu si in acelsi timp un cuvant incomod pentru noi, parintii, e cuvantul PROBLEME. Pai nu ar trebui noi ca parinti sa ii tinem departe de probleme pe copii?

Eu zic dimpotriva, eu cred ca trebuie sa ii lasam pe copii sa aiba probleme, eu cred ca de-a dreptul trebuie sa le cream probleme daca viata nu le ofera (putin probabil). Mai cred ca trebuie nu doar sa le fim aproape si sa ii ocrotim, cred ca trebuie sa ii lasam sa mai dea cu capul, sa se impiedice, sa sufere chiar. Toate cu masura. O masura care sa fie la nivelul capacitatii lor de a face fata si care sa tina cont de varsta lor si de nivelul lor de dezvoltare. Cred numai din confruntarea cu provocari devenim mai puternici. Numai cand trecem peste un HOP putem dobandi sentimentul ca avem putere sa influentam lucrurile din jurul nostru.

Aud acest lucru atat de des in povestile de viata ale clientilor adulti cu care ma intalnesc la cabinetul de psihologie. Nu am avut niciun om care sa impartaseasca cresterea si devenirea lui in absenta problemelor. Asa ne descoperim pe noi insine, capacitatea si puterea noastra. In confruntarea cu probleme, nu in absenta lor.

Cred ca de asta mai au nevoie copiii – de probleme cu care sa confrunte, de provocari pe care sa le treaca cu bine. Au nevoie de greutati peste care sa treaca cu succes. Credeti ca mai au nevoie si de altele? Eu cred ca da, dar astept si parerile voastre inainte de a vi le spune pe-ale mele.

[Sursa foto]

The post Ce anume pot sa ii ofer copilului ACUM astfel incat sa-i fie de folos si in viitor? appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

Adevărul e că ar fi frumos să fie adevărat, recunosc chiar că m-aș fi bucurat să fie adevărat, dar nu e cazul. Luni, a apărut în Psychological Science in the Public Interest un studiu pe care îl puteți citi integral aici.

De la ce a pornit cercetarea? 

În 2014, un grup de cercetători publica o scrisoare deschisă prin care pune la îndoială pretenția emisă de companiile de producție de aplicații pentru antrenarea memoriei, atenției și a altor abilități cognitive (intelectuale) că folosirea regulată a acestor jocuri ar duce la îmbunătățirea performanțelor abilităților menționate. Curând după aceea, un alt grup, ceva mai mare, tot de cercetători publică o replică  la scrisoarea deschisă și aduce chiar argumente științifice în sprijinul ideii că antrenarea cu aceste jocuri ar duce la îmbunătățirea diverselor abilități cognitive. Prin urmare, existau două opinii despre același lucru, dar care erau total opuse.

Cum a fost făcută cercetarea?

Cercetările în domeniul științific sunt de mai multe feluri, cea de față este o aniliză aprofundată a tuturor studiilor relevante despre acest subiect. Ce înseamnă aprofundat? Se uită la cum anume a fost făcut studiul, dacă respectă rigoriile științice referitor la selecția participanților, la designul de studiu, referitor la interpretarea rezultatelor. Așa că au constat că majoritatea studiilor nu respectă rigoarea științifică – au prea puțini participanți, nu sunt selectați corespunzător, nu au grup de control sau nu iau în considerare placebo. Scrisesem cu ceva vreme în urmă un articol despre cum să selectăm ca părinți informațiile adevărate de parenting, acolo am explicat puțin despre ce înseamnă cercetare științifică.

Care sunt concluziile?

Nu foarte îmbucurătoare. Majoritatea studiilor nu stau în picioare la o analiză atentă altele da. Dincolo de asta concluzia studiului e una clară:

”Nu am găsit suținere pentru ideea că antrenarea funcțiilor cognitive prin jocuri video, aplicații sau alte produse diverse ar avea efecte de durată în lumea reală.” Unele programe pot fi benefice în îmbunătățirea performanței în sarcina respectivă. Interesul pentru aceste aplicații este însă suscitat de promisiunea că această formă de antrenament a abilităților cognitive duce la îmbunătățirea performaței în viața reală.

Cu alte cuvinte, dacă vreți să vă îmbunătățiți performanța în joc, atunci merită să jucați jocuri video. Dacă vreți să vă îmbunătățiți performanța abilităților cogntive în lumea reală, în viața de zi cu zi – fie ea școală, grădiniță, serviciu sau pensie, atunci ar trebui să vă orientați în altă direcție.

Ce învățături putem desprinde ca și părinți?

• Că ar trebui să cântărim mai bine mesajele promoționale. Nu de alta, dar grupurile de interese din industriile cu un profit uriaș, mai ales cele care crează dependență, vor pune întotdeauna presiune și vor încerca să modeleze percepția, ba chiar vor influența studii sau le vor prezenta favorabil lor.
• Că e util să analizăm critic informațiile primite prin prisma unui criteriu de actualitate – care este cel științific. Să nu plecăm urechea la ceva doar pentru că e scris pe un bilboard uriaș, sau e strigat la megafon, sau ne bombardează zilnic cu oferte.
• Că e necesar să ne uităm și în spate, la istoria recentă, să ne uităm la ce s-a întâmplat cu companii mari care au trebuit să plătească sume însemnate pentru afirmațiile false promovate. În 2009 a fost Disney, cu Baby Einstein, programul care transforma copiii în genii, în 2006 Lumosity a plătit 2 mil dolaripentru că jocul nu a dus la îmbunătățirea performanței la muncă sau la școală, așa cum pretindea prin promovare.
• Că e necesar să ne uităm în ograda noastră, la copiii noștri, cei reali: vedem vreo îmbunătățire în abilitățile lor ca urmare a jocurilor video sau mai degrabă vedem o îmbunătățire a performanței la joc? Rezultatele cred că sunt cât se poate de evidente, mă tem că ne e nouă frică că trebuie să renunțăm la această idee.

Eu am întâlnit mulți părinți la Cabinet a căror copii petrec mult timp cu jocurile video sub deviza ”îl las să joace fiindcă așa își dezvoltă atenția/ orientarea în spațiu/ memoria/ inteligența”. Nu, dragilor, dacă îl lăsați să joace jocuri video, copilul se distrează, îi produce plăcere și își îmbunătățește performanța în joc. Dar nu va fi mai atent la ore, nu va reține mai bine poeziile, nu își va face mai ușor temele de casă. Toate aceste abilități se pot cultiva, dar drumul e ceva mai anevoios și e de durată. Eu susțin o serie de ateliere pentru copii, care vizează dezvoltarea diverselor abilități în context școlar și nu numai. Dar chiar și acolo, țin întotdeauna să informez părinții ce fac cu copii, cum lucrăm, care sunt rezultatele așteptate, care sunt obstacolele în obținerea rezultatelor. Nu numai atât, dar îi informez despre ce anume am lucrat în ora respectivă, le sugerez direcții de continuare acasă, pentru că deocamdată nu se cunosc alte metode ușoare și rapide pentru cultivarea abilităților. Nu știu de nicio metodă prin care să putem sta relaxați cu o cafea în brațe lângă copilul cu un laptop în brațe și după o jumătate de oră copilul să fie mai atent, mai inteligent, mai deștept. Doar metode care necesită muncă, timp și dedicare!

Sursa foto: https://bit.ly/2dRxLjB

The post Jocurile video nu dezvolta abilitatile pe care sustin ca le dezvolta appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

Practica și experienta profesionala m-au invatat ca e important sa rafinam exprimarea emotiilor de timpuriu, sa ne invatam copiii(si pe noi, de asemenea) ca emotiile trec dincolo de ma simt bine/ rau, dincolo de suparat/ bucuros. De ce?

• Fiecare emotie are propriia ei formă de manifestare – unele sunt mai liniștite cum e tristețea sau rușinea, altele sunt mai vulcanice cum e furia sau entuziasmul
• Fiecare emoție vine cu un set distinct de comportamente – îngrijorarea și frica vin adesea la pachet cu comportamente de retragere sau evitare, în vreme ce furia vine adesea la pachet cu comportamente agresive
• Pentru fiecare dintre emoții avem metode diferite de gestionare, având în vedere forma comportamentală atât de diferită cu care sunt asociate.

La noi în familie, a vorbi despre ceea ce simțim e o practică consacrată. Nu neapărat am nevoie de instrumente ajutătoare fiindcă e o obișnuință și o rutină. Nu același lucru e valabil și la Cabinet, unde mulți copii au nevoie să învețe să își identifice stările și abia apoi să le exprime. Pentru acei copii care nu sunt obișnuiți să exprime ceea ce simt mă folosesc de tot felul de unelte, pe care le puteți și voi folosi în familie.

Astăzi vă propun Roata Emoțiilor sau Caruselul Emoțiilor pe care le puteți accesa într-o formă de print aici și aici. E una și aceeși treabă, forma diferă. Copiii se plictisesc repede, așa că, pentru a-i ține motivați e necesar uneori să facem mici schimbări, chiar dacă sunt doar de formă.

Cum se folosește? Ca punct de plecare pentru comunicare în limbaj emoțional. Am spus comunicare, și aici e un punct extrem de important, întrucât în comunicare e nevoie de două persoane. Scopul nostru nu e să îl tragem de limbă pe copil, scopul e să îl stimulăm și să îl ajutăm să își verbalizeze emoțiilor. Fiindca modelarea e una dintre cele mai puternice forme de învățare, e de dorit să completați voi înșivă această fișă înainte de a o înmâna copiilor.

Când părinții își exprimă îngrijorarea că ai lor copii nu comunică despre ce fac în timpul școlii/ grădiniței îi întreb dacă ei o fac, dacă ei le povestesc copiilor despre cum le-a fost ziua. Mulți nici nu s-au gândit că drumul acesta al comunicării e cu două sensuri, nu putem doar ”cere”, trebuie să mai și dăm, să împărtășim. Poate nici voi nu știți cum să povestiți copiilor despre cum v-a fost ziua, așa că vă puteți folosi de același instrument.

Azi m-am simțit atât mândră de mine fiindcă am terminat un proiect tare greu. M-am îngrijorat că nu reușesc să termin la timp, dar mi-a venit să sar în sus de bucurie când am văzut că e abia ora 12.00 și sunt gata. Sunt recunoscătoare că m-a ajutat Maria, nu știu dacă aș fi reușit sa termin altfel. Mamă, mamă ce m-am speriat azi… am ieșit din birou să merg la baie și am văzut un șoricel pe coridor. Ce am mai țipat!!!!

Mulți părinți îmi spun că nu au ce povesti copiilor, că ”nu li s-a întîmplat nimic”. Deși aș spune că de cele mai multe ori acest ”nu mi s-a întâmplat nimic” e contestabil, uneori poate fi și adevărat. Dacă e cazul, inventați. Șoricelul acela nu trebuie să fie real ca să știți că v-ați putea speria la vederea unuia pe coridor. Alteori experiențele prin care treceți într-o zi nu e de dorit să le împărtășiți copilului. Unele experiențe sunt ”de adulți” sau nu le-ați rezolvat voi înșivă într-o maieră matură și responsabilă, așa că e posibil să fie prea mult pentru copil sau prea greu de înțeles. Scopul nu e să vă descărcați sufletul în fața copilului, pentru asta aveți nevoie de un alt adult. Scopul e să modelați comunicarea, să îi arătați cum se exprimă experiențele unei zile.

Majoritatea exercițiilor emoționale pe care le-am întâlnit se rezumă la emoțiile de bază: bucuria, frica, dezgustul, tristețea, mirarea, disprețul. Deși nu contest omniprezența lor, ceea ce am ales eu să folosesc e bazat mult pe ceea ce am văzut că trăiesc cu precădere oamenii: atât copiii cât și adulții. În cabinet (și acasă) am ales să adaug Rușinea, Mulțumirea (mândria, bucuria lucrului bine făcut) și Recunoștința. Unele (cum e rușinea) le-am introdus cu scopul de a-i face pe copii să vorbească despre ele, altele pentru a-i îndruma să le cultive ”forțându-i” să se gândească la ele:

• Rușinea fiindcă e mult mai des întâlnită decât ne-am imagina, în special la copiii școlari.
• Îngrijorarea (anxietatea) fiindcă așa se scot la iveală o mulțime de griji și temeri, pe care nu le putem numi frici, nu sunt atât de intense dar sunt suficient de puternice să interfereze cu viața școlară sau cu cea de zi cu zi.
• Mulțumirea (mândria) pentru că e important să atragem atenția copiilor asupra lucrurilor la care se pricep, pe care le fac bine (nu vă puteți imagina cât de greu e pentru mulți copii să se simtă capabili).
• Frica fiindcă e o emoție pe care copiii o trăiesc din plin, se modifică doar obiectul fricii, dar frica rămâne
• Recunoștința fiindcă e iarași o emoție slab cultivată. De altfel, tocmai ca urmare a necultivării acestei emoții o mulțime de copii ajung să crească cu sentimentul că ”li se cuvine”. Nu li se cuvine nici lor, nici nouă și nici nimănui să fim sănătoși, să ne avem unii pe alții, să avem parte de iubire sau sprijin. Toate acestea și o mulțime de alte lucruri nu ni se cuvin, dar le avem. Pentru că le avem ar fi de dorit să cultivăm o atitudinde de recunoștință.
• Furia… nu cred că trebuie să adaug ceva aici, e una dintre cele mai evidente emoții, se ”vede” cel mai ușor având în vedere caracterul ei vulcanic-agresiv.

Uneori folosesc o roată sau un carusel cu mai puține emoții, alteori cu mai multe. Depinde de copil și de problemele pe care le are. Depinde de cât de dezvoltat este din punct de vedere emoțional.

Copiii voștri știu să vorbească despre emoții? Dacă da, cum o fac? Despre ce emoții vorbesc cel mai des? Sunt îngrijorați, mulțumiți, speriați, rușinați, bucuroși?

The post Sa ne ajutam copiii sa exprime ceea ce simt – roata emotiilor appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

De ce parasc copiii? Cam din aceleasi motive pentru care barfesc adultii.

Nu vi se pare ca para la copii seamana mult cu barfa la adulti? Când suntem la modul autentic interesați de binele cuiva din jurul nostru, e posibil să discutăm despre acea persoană cu cei apropiați, scopul fiind acela de căuta împreună modalități prin care să o putem ajuta. Dacă însă începem să discutăm despre o persoană cu alții în scopul discreditării ei sau în scop de amuzament (pe seama ei) se cheamă că bârfim.

Paralela aceasta între pără și bârfă poate vă ajută să realizați mai bine de ce pârăsc copiii (nu trebuie decât să vă gândiți de ce emiteți sau participați la bârfe):

Ca să obțină atenție. Atâta vreme cât lăsăm totul la o parte să ascultăm, să rezolvăm ceea ce ne este comunicat înseamnă că, fie că o facem conștient sau nu, noi acordăm atenție acestui comportament. Copilul poate ulterior să o folosească ca pe o modalitate de a iniția intreacțiune cu persoana căreia îi pârăște – fie ea mama, bunica, educatoarea, învățătoarea.

Ca să se simtă superior față de cealaltă persoană. Cine transmite prin pâră (sau bârfă) informații despre celălalt care îl pun pe acesta într-o lumină bună? Nu, prin pâră transmitem informații care îl pun pe celălalt într-o lumină proastă, îi subliniază comportamentele nepotrivite sau trăsăturile mai puțin plăcute. Prin contrast, cel care pârăște devine ”mai bun”.

Ca să aibă sentimentul că sunt puternici. Unii copii au un puternic simț al dreptății și justiției pe care știu să și-l exprime prin forță, prin a-i pune pe ceilalți ”la locul lor”. Un copil cu o personalitate mai puternică se poate folosi de pâră pentru a face cunoscut ”cine e șeful”, cine e mai puternic și are grijă ca ceilalți să stea în banca lor.

Dar totuși, ne dorim să fim informați dacă copiilor nostri li se întâmplă ceva. Vrem să știm dacă cineva îi agresează, dacă cineva îi hărțuiește sau intimidează, dacă cineva se comportă nepotrivit cu ei.

Ce putem face să oprim pâra fără să oprim informarea?

1. Să ne educăm copilul despre diferențele dintre informare și pâră.

2. Să analizăm împreună cu el, atunci când ne vorbește despre celalalt dacă e un exemplu de informare sau de pâră. ”Mama, Maria smulge jucăriile!”, ”Ionel nu vrea să împartă din pufuleții lui”, ”Alex nu s-a spălat pe mâini, s-a prefăcut doar!”, ”La școală, Ioana vorbește urât” ”I-am spus doamnei învățătoare că Mihai a copiat de la colegul de bancă. L-am văzut eu!”. Când copilul vine să vă spună ceva despre ceea ce face altcineva, stați și analizați împreună cu el dacă ceea ce vă comunică e un exemplu de pâră sau un exemplu de informare. Folosiți grila de mai sus pentru a face diferența dintre ele.

• Ceea ce îmi spui pune în pericol siguranța cuiva?
• Problema pe care mi-o spui nu o poți rezolva singur? Ai nevoie de ajutorul meu?
• Mihai a făcut-o intenționat sau a fost un accident?
• Comportamentul lui George a fost periculos sau daunător pentru el însuși, pentru tine sau pentru alți copii?
• E o problemă foarte importantă?

3. Să aducem discuția dinspre celălalt înspre EL, înspre sentimentele lui și ceea ce trăiește el în raport cu comportamentul celuilalt.

”Maria are alegerile ei despre cum să se comporte, dar pe tine cum te face să te simți când smulge jucăriile/ nu vrea să împartă pufuleții/ îl vezi pe Alex sau Mihai că trișează?”.

Pe ceilalți nu-i putem schimba, ceea ce putem schimba e modul în care ne raportăm noi la ei, lucru pe care cu cât și-l însușesc mai repede copiii, cu atât mai bine pentru sănătatea lor psihică!

Cele de mai sus nu garantează faptul că pâra va înceta cu desavârșire. Dar cu siguranță, urmați cu consecvență pașii de mai sus vor reduce substanțial frecvența pârâtului. Și cu un drum, cine știe, poate ne dezobișnuim și noi să bârfim 🙂

Articol inspirat din acest pin.

Sursa foto: https://bit.ly/2hlpmGn

The post De ce parasc copiii si ce e de făcut appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

Ganditi-va si voi, cat de des va intrebati copiii ”Cum a fost azi la scoala/ gradinita?” sau ”Ce-ai facut azi la scoala/ gradinita?”
vs. cât de des îi întrebați ”Cum te-ai simțit azi la școală/ gradiniță?”. De ce i-ați întreba? De ce e util să știm cum se simt copiii noștri? 

Acum că ați început să citiți acest articol cum vă simțiți? Plictisiți fiindcă gândiți poate ”o, nu, încă un articol despre inteligența emoțională?”. Poate sunteți interesați fiindcă e un subiect care vă preocupă în ultima vreme? Poate înfuriați fiindcă fonturile sunt prea mici și nu puteți citi aticolul pe telefon? Emoțiile, ceea ce simțim sunt parte din noi înșine, la fel cum sunt ochii care preiau informația din mediu, o transmit la creier și astfel vedem. La fel cum e mâna care se așează pe aragaz și se retrage urgent fiindcă a primit informația ARDE și a reacționat ca atare: s-a retras. Doar că sunt mai puțin tangibile, mai puțin evidente. Faptul că nu sunt atât de evidente nu înseamnă că nu sunt utile, nu înseamnă că nu au aceeași capacitate de a transmite informații la fel cum au celelalte simțuri ale noastre.

Sunt mulți copii (și părinți) care cred că emoțiile nu sunt bune la nimic sau care cred că emoțiile sunt ceva care ne încurcă, ne incomodează și că ne-ar fi viața mult mai ușoară fără ele. Am întrebat expertul nr. 1 într-ale vieții, copilul meu, ce crede despre asta:

– Auzi, am la Cabinet un client, un copilaș fix de vârsta ta, care crede că emoțiile nu sunt bune la nimic. Ești de acord?
– Dar cum să nu fie bune? Stai să-ți spun cum să-i zici: Prima dată află ce îi place cel mai mult. Înghețata, supa de tăiței, fotbalul?
– Nu-l întreb că știu. Îi place să se joace pe tabletă, îi place fotbalul.
– Atunci îl întrebi ce simte când joacă fotbal sau se uită pe tabletă. Sigur îți va spune că e foarte bucuros când joacă fotbal. După care afli ce îi place cel mai puțin.
– O, și asta știu. Nu îi place să facă teme de casă, nu îi place să scrie, nu îi place…
– De ajuns. Atunci îl întrebi cum se simte când își face temele? O să îți spună că e supărat sau plictisit sau furios. Vezi, aici tu o să îi spui așa: dacă tu crezi că emoțiile nu sunt importante cum o să știi să mergi să joci fotbal sau cum o să știi să cauți ce să faci ca să îți fie mai ușor cu temele? La aia sunt bune emoțiile: să știe ce îi place și ce nu-i place, să știe să facă mai mult din ce-i place și mai puțin din ce nu-i place!”

O, ce mi-ar plăcea să o iau de asistent la Cabinet, nu cred că aș fi putut spune mai bine la ce folosesc emoțiile – mă rog, uneori nu-i o opțiune să facă mai puțin din ce nu-i place dar argumentul e bun :), practic emoţiile ne indică ce să facem în continuare.

Am și eu un argument, nu ştiu dacă e la fel de clar ca şi al ei. Gândiți-vă pentru un moment ce înseamnă să nu poți deosebi teama, îngrijorarea, anxietatea de senzația de foame. Ce înseamnă să nu poți deosebi sentimentele de neajutorare de consumul de droguri sau alcool. Ca și părinți nu vom fi toată viața în spatele copiilor suflându-le în ureche ce alegeri să facă. Sarcina noastră este să îi sprijinim în a face alegerile cele mai potrivite pe baza informațiilor pe care le primesc din exterior și interior. Dacă ochii, mâinile, nasul, urechile ne dau informații despre ce se întâmplă în afara noastră, stările noaste, emoțiile noastre ne dau informații despre ce se întâmplă în interiorul nostru. Lumea noastră internă e la fel de bogată ca și cea din afară. Oricât de orientați am fi în exterior, nu putem scăpa de noi înșine, de lumea noastră interioară. Și nici nu ne-ar fi benefic.

– Mami, ce crezi, ar trebui să mănânc? mă întreabă într-o zi aceeași prințesă buclucașă foarte pricepută în argumente logice
– Ce interesant să mă întrebi pe mine despre o senzație de-a ta. Întreabă-ți corpul tău: îi e foame?
– Păi asta e, l-am întrebat și nu știu ce să zic. Nu sunt sigură că îmi e foame dar nu-s nici sigură că nu îmi e foame.
– Oare cum ai putea afla? Ia zi-mi ce simți în corpul tău? Simți ceva în stomăcel, că de obicei acolo se simte foamea?
– Parcă simt ceva, dar nu prea tare în stomăcel. Simt așa în tot corpul un fel de slăbiciune, parcă n-aș aveaa destulă putere.
– Oare când ești obosită ce simți? Nu simți același lucru?
– Ba da, dar nu prea cred că sunt obosită. N-am făcut mai nimic azi. N-am motive să fiu plictisită. Și nu mi-e nici somn.

Adevărul e că era înainte de ora de culcare, dar n-am vrut să o îi arăt ceasul să îi spun că EU sunt sigură că EA este obosită uitându-mă la ceas. Am vrut ca EA să descopere singură propriile-i semnale de oboseală/ somn.

– Crezi că poți fi obosită doar dacă ai făcut multe într-o zi? Mai sunt și alte motive să te simți obosită?
– Bine mami, normal că mai sunt. Când se termină ziua și vine noaptea de exemplu. Atunci mi se face somn, sunt obosită chiar dacă n-am făcut nimic.
– Dar de ce ți se face somn? Cum știi că îți e somn?
– Păi simt așa cum mă lasă puterile, nu mai am chef să alerg, mă mișc ca un melc, mi se închid ochii.
– Dar asta nu-i fix așa cum te simți acum?
– Nu mi se închid ochii, dar nu am puteri şi mă mişc ca un melc. Vrei să spui că n-ar trebui să mănânc? Vrei să spui că ar trebui să dorm?
– Eu nu-ţi spun ce să faci. Tu îţi spui ce să faci după cum simţi. Dacă ţi-e foame haide să manânci, dacă ţi-e somn mergi la culcare.

Nu era mai simplu să anunț ”La ora asta n-are cum să-ți fie foame. E ora de culcare, deci ți-e somn! Pijamaua și patul!”. Firește că era mai simplu, dar nu și mai benefic. Dacă îți e foame mănânci, dacă ești obosit dormi, dacă ești trist vorbești cu un prieten sau cu mama/ tata, dacă ești furios respiri adânc să te calmezi puțin, dacă ești îngrijorat îţi distragi atenţia sau lupţi cu gândurile tale. Stările noastre dictează acţiunile noastre. Stările copiilor vor trebui să le dicteze acţiunile, nu mama sau tata. Dar pentru asta trebuie să aibă acces la ele, să le cunoască astfel încât să poată face cea mai bună alegere a acţiunilor lor. In fond toate sunt ale noastre: foame, somn, tristeţe, furie, bucurie, plictiseală, îngrijorare, frică, entuziasm…

Sursa foto: https://bit.ly/2dvJkQ0

The post La ce sunt bune emotiile (explicata de si pentru un copil de 8 ani) appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

Când avea 1 an am dus-o la creșă. A fost prima dată când am simțit că am trecut cu adevărat linia aceea difuză și vagă între a fi un părinte sensibil și protector și a fi un părinte-educator, care se retrage când e cazul. Am plâns, m-am îngrijorat, m-am învinovățit, deh, ”ce fel de mamă o fi aceea care-și duce copilul la creșă atât de mic?” Ea? Abia aștepta să meargă la creșă, i-a plăcut dintotdeauna să fie printre oameni, indiferent de vârstă. Mie… s-a părut că a fost cel mai greu moment de de până atunci. Dar asta până la următorul prag.

Când avea 2 ani am lăsat-o pentru prima oară să doarmă la bunici fără noi, părinții. Iarăși am făcut-o cu un nod în gât și cu sentimentul că ”o abandonez” la bunici deși își adoră toți bunicii și singura ei problemă e că fiind la școală acum nu mai poate merge cu ușurință în timpul anului acolo. Numai că atunci când am lăsat-o prima dată nu știam ce va fi, în schimb îmi imaginam cu vârf și indesat cum o să plângă după mama sau după tata, cum n-o să poată adormi dacă nu învârte o șuviță de păr DE-A MEA pe degețel.

La 8 am lăsat-o să meargă în tabără. Cu cortul, o săptămână!!!! Total în afara zonei mele de comfort. Nu pentru faptul că merge cu cortul, doar am mai fost și știu că îi place la nebunie. Problema e că merge FĂRĂ PĂRINȚI cu cortul. Dacă n-o să se descurce? Dacă plouă și se udă toată? Dacă răcește? Dacă e speriată noaptea? Dacă se aventurează singură prin pădure? Și iarași nodul în gât, stomacul strâns și anxietatea la 10 pe o scală de la 0 la 10.

O clientă (60 de ani) cu care m-am întâlnit deunăzi îmi povestea cu același nod în gât și cu lacrimi în ochi despre copilul ei (34 de ani) care ”până la vârsta asta” nu e căsătorit, nu are copii și pe deasupra e pe punctul să renunțe la ce a făcut până acum și să își schimbe traseul profesional. Oare ce ar putea EA să facă să-l aducă pe ”drumul cel bun”?

În viața noastră de părinți, fie că suntem la 25 sau la 70 de ani cred că trecem prin multe momente grele, momente de dezechilibru între a face totul pentru copii și a ne retrage pentru a-i lăsa să-și urmeze drumul lor. De fiecare dată când apare un astfel de nou moment ne dăm seama că momentul de dinainte care ni se părea de cotitură a trecut. Și i-am supraviețuit cu toții, părinți și copii. Uitându-mă în spate la cei peste 10 ani de a fi părinte pe care îi am, îngrijorarea de a o fi lăsat singură la creșă mă face să zâmbesc, cea de a o fi lăsat la bunici sau în tabără mă face să râd în hohote iar perspectiva de a vedea că poate va face alte alegeri de viață decât consider eu că ar fi benefic pentru ea… mă înspăimântă, pentru că nu am ajuns încă acolo.

Firul acesta subțire pe care ne tot facem exerciții de echilibristică, fir care desparte dorința de a-i ține aproape pe copii de dorința de a-i lăsa să înainteze în viață fără noi cred că e defapt firul pe care mergem întreaga viață după ce am devenit părinți. Firul acesta nu devine niciodată autostradă, să simțim stabilitate si echilibru. Cred că pot fi perioade în care se face mai lat, cam cât o cărare, după care iar se îngustează și tot așa, până la capătul vieții nostre.

Niciodată nu ajungem la capăt, niciodată nu vom avea sentimentul că am lăsat în urmă pentru totdeauna protecționismul și îmbrățișăm  100% independența copilului. Pentru că grija și dorința de a-i proteja nu e în spatele nostru și independența copilului în față. Ele sunt una lângă alta, în stânga și în dreapta, noi traversăm viața de părinte pe drumul dintre ele – uneori mai cădem sau într-o parte sau în alta, uneori ne clătinăm rău de tot, iar alteori reușim să ajungem la stabilitate. Pentru o vreme…

Când mai simțiți că vă clătinați, că alunecați sau în partea protecționismului sau în partea independenței amintiți-vă că nu sunteți singur pe firul acesta. E un drum tare aglomerat, plin de alți părinți care încearcă și ei să-și țină cum pot echilibrul. Momentul de echilibru în parenting nu e un moment în care ajungem și rămânem încremeniți pentru restul vieții. Nu exisă MOMENTUL de echilibru, există doar o mulțime de momente, uneori de echilibru, alteori de dezechilbru.

Sursa foto: https://bit.ly/2hHNv9z

The post Momentul de echilibru în parenting appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

În tranziția de la principii (discuții) la acțiuni (comportamente care se văd) intervine o operație esențială: învățarea. Există mai multe modalități prin care copiii învață:

• observându-i pe ceilalți și încercând să imite ceea ce văd – este cazul copilului care se plimba cu o mână în șold, ținând la ureche orice obiect asemănator telefonului și care își imită astfel părintele care rezolvă probleme la telefon
• prin încercare și eroare – așa a fost deprins comportamentul de a sta departe de un aragaz aprins (pentru că s-a ars). A încercat, nu a fost bine, acum a învățat să evite aragazul aprins.
• prin ghidarea comportamentului, ghidare care poate fi internă sau externă. Ghidarea internă apare atunci când motivația este plăcerea vs neplăcerea (sunt motivat să mănânc banane pentru că au un gust care îmi produce plăcere, nu sunt motivat să mănânc lămâi pentru că au un gust acru care pentru mine este neplăcut). Ghidarea externă apare atunci când motivația este recompensa vs pedeapsa (sunt motivat să îmi strâng lucrurile din cameră pentru a mă putea duce cât de repede la joacă cu alți copii (recompensa) sau nu smulg jucăria de la alți copii fiindcă dacă o fac voi pleca din parc (pedeapsă).

Cu toții am învățat și învățăm în continuare folosind fiecare dintre formele de mai sus. Mi-a plăcut discursul Mihaelei Bilic de la Social Media for Parents în care zicea că nu există alimente interzise, există doar alimente care trebuie consumate cu o frecvență mai mică. Așa cred că e și cu învățarea, nu există forme de învățare interzise, există forme de învățare care e indicat să fie folosite cu o frecvență redusă.

Nu cred că are nimeni treabă cu ghidarea comportamentului copiilor prin modelare, prin încercare și eroare sau prin ghidare internă. Problematică pare a fi ghidarea comportamentului prin folosirea recompenselor si pedepselor. Oare de ce? O parte dintre motive le-am arătat în articolul anterior, așa că astăzi o să mă focalizez peCE, CÂND și CUM folosim pedepsele si recompensele în ghidarea comportamentelor copiilor.

CE sunt recompensele și sancțiunile?

Ele sunt consecințe, adică sunt urmarea unui comportament și au drept scopfie creșterea frecvenței unui comportament (recompensa), fie scăderea frecvenței unui comportament (sancțiunea).

Să luăm ca exemplu comportamentul de strângere a jucăriilor pentru un copil mai mic sau de organizare a materialelor de pe biroul de lucru pentru un copil școlar: ”Dacă îți strângi jucăriile te poți uita 15 min la desene animate” (recompensă).

”Dacă nu îți strângi jucăriile nu mai ai voie să ieși seara cu prietenii” (sancțiune).

CÂND, în ce situații recurgem la pedepse și recompense?

O primă regulă de aur ar fi că recurgem la ele doar dacă toate celelalte metode de învățare nu funcționează. Folosind același exemplu înseamnă că mai întâi eu, ca părinte sunt organizat și casa e aranjată (modelare), am discutat și i-am subliniat copilului cât e de plăcut să stai într-o cameră aranjată sau cât e de util pentru a putea sta concentrat să ai biroul de lucru organizat (ghidare internă motivată de plăcere).

O a doua regulă ar fi aceea că încercăm prima dată să ghidăm comportamentul înspre obținerea de recompense și doar dacă nici așa nu funcționează recurgem la sancțiuni.

Și aici, recomandarea este să folosim mai întâi recompense sociale (îmbărbătări ”hai că poți să fii organizat”, încurajări, laude, exprimarea bucuriei ”wow, ce mă bucur să văd camera curată”), apoi recompense sub formă de privilegii(vizionatul de desene animate, jocuri video, mersul în parc, cititul unei povești, etc) și abia la final, dacă nimic nu pare să fie suficient de motivant recompense materiale (jucării, bani, puncte, fețe zâmbitoare). De ce această succesiune? Pentru a rămâne cât mai aproape de situațiile din lumea reală (dacă facem un proiect bun cel mai probabil e să primim o laudă, poate chiar un privilegiu (mâine poți să vii mai târziu la serviciu) și doar în ultimă instanță primim bani pentru asta)

PENTRU CE aplicăm pedepsele și recompensele?

Cum spuneam, pedepsele și recompensele sunt consecințe, adică fac sens doar în relație cu un comportament, prin urmare nu putem recurge la pedepse și recompense până nu stabilim cât se poate de clar un comportament țintăcăruia să le aplicăm. Să spunem că acest comportament este aranjatul lucrurilor în cameră.

A doua etapă este stabilirea importanței comportamentului respectiv. Mulți părinți vin la mine în cabinet cu o listă impresionantă de comportamente pe care le doresc de la copii: să salute adulții, să împartă jucăriile, să fie prietenos, să fie organizat, să fie mai curajos, să nu mai vorbescă urât, să fie mai atent la ore, etc. E bine să existe această listă, ca să știm dorințele ce le avem ca părinți, dar e imposibil de pus în practică. E imposibil fie din motive ce țin de copil, fie din motive ce țin de părinte. Așa că, următorul pas e alcătuirea unui top 3, maxim top 5. Care sunt acele 3-5 comportamente care considerați voi, ca și părinți că sunt cel mai important a fi schimbate sau îmbunătățite? Se mai regăsește aranjatul lucruriloe în acest TOP 3-5?

CUM aplicăm sancțiunile și recompensele?

În această etapă ne vom focaliza doar pe comportamentele selectate anterior, care trebuie să fie în deplin acord cu vârsta copilului. Dacă doriți să vă trimit o listă cu comportamente specifice copiilor pe grupe de vârstă mă puteți contacta.

Atunci când copilul e mai mic, până în 5- 6 ani, lista de comportamente ar trebui să fie chiar mai scurta, poate 1-2 comportamente. Asta pentru că un copil mic încă nu are capacitatea de analiză dezvoltată (și sincer, nici noi, părinții nu avem răbdarea necesară pentru a ne ocupa de mai multe). Aici sugerez folosirea cât mai extinsă a consecințelor naturale, care decurg firesc dintr-un comportament și nu necesită discuții elaborate. ”Nu te îmbraci când iesim afară – îți este frig”. ”Nu dorești să împarți jucăriile – te joci singur”. Există însă situații în care copilul pare să nu învețe. Atunci, ca părinte e momentul să mă întreb: e un comportament care îi face lui, mie sau altora rău? Dacă răspunsul este NU (sau încă pot tolera), atunci sugestia e să mai tolerați și să continuați cu consecințele naturale, poate până mai crește se rezolvă lucrurile. Dacă răspunsul e DA, atunci sugerez consecințele sub formă de recompense sau sancțiuni adaptate vârstei (și drept urmare nivelului de înțelegere). Spre exemplu, un copil care se află în parc și care lovește alți copii pentru a obține ceva (atenție, o jucărie) face un comportament care face rău (altora – copilului lovit). Dacă în urma încercării de a opri frumos acest comportament (prin ghidare internă „vezi, pe copil îl doare cînd lovești”) copilul continuă să lovească, atunci e timpul să trecem la sancțiuni („vom pleca din parc în momentul în care mai lovești copii”).

Când copilul a trecut de 5-6 ani, deja e capabil să înțeleagă relația dintre comportament și consecințe, așa că el trebuie să fie parte activă în stabilirea pedepselor și recompenselor. Spre exemplu, stabilim de comun acord cu copilul că e nevoie de o schimbare în ceea ce privește sarcinile și responsabilitățile lui. Se pare că nu a reușit să le facă până acum, așa că e timpul să vă gândiți la alte metode. În cabinet exact asta îi îndrum pe părinți – să vadărecompensele și sancțiunile ca pe niște metode, ca pe niște unelte pe care să le folosească doar pentru anumite comportamente și doar în anumite condiții. Spre exemplu, ați decis împreună cu copilul că e nevoie să repete la pian 20 de minute zilnic (da, e posibil ca unui copil să îi placă pianul dar să îi fie greu să repete) și că poate îi va fi mai ușor să o facă dacă știe că după cele 20 de minute de repetiții se poate juca 20 de minute un joc pe calculator. Evident, există și reversul: dacă nu repetă 20 de minute, atunci nu se poate juca pe calculator.

Ca psiholog am avut prilejul să văd direct sentimentele de neputință și de vinovăție pe care le încearcă mulți părinți. Am avut prilejul să cunosc părinți minunați, dar pe care sentimentele de frustrare i-au dus la sentimente de disperare și de neîncredere în abilitățile lor de părinți. Unul dintre motivele principale de îngrijorare ale acestor părinți este faptul că dacă aplică pedepse sau recompense comportamentelor copilului, își dresează copilul, îl condiționează să execute mecanic ceva, iar copilul nu învață nimic din asta. Dacă stabilim pedepsele și recompensele fără un plan clar, dacă le aplicăm întâmplător, fără legătură cu comportamentele copiilor atunci într-adevăr, nu numai că nu folosesc la nimic, pot fi chiar dăunătoare. Dacă stabilim recompense și pedepse în acord cu vârsta, dacă le stabilim în raport cu câteva comportamente țintă, dacă îi arătăm copilului legătura dintre consecințe și comportamente atunci ceea ce facem se numește învățare, nu dresare.

Sursa foto: https://bit.ly/2bjOOvJ

The post Cum e cu pedepsele și recompensele – partea 2 appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

În mod constant vin părinți la cabinetul meu spunând că au încercat totul: să explice copilului cum stau lucrurile, să discute cu el, să se conecteze la el și la nevoile lui, dar cu toate aceastea uneori, în anumite situații, cele de mai sus nu funcționează.

Acești părinți sunt părinți care își iubesc copii, care citesc și se educă despre cum să fii un părinte cât de bun posibil. În același timp, acești părinți se simt câteodată copleșiți,simt că pierd lucrurile de sub control și se luptă – atât cu copilul lor cât și cu ei înșiși. Părinți care luptă să înțeleagă cum de e posibil, dacă au făcut totul ”ca la carte”, adică au fost blânzi cu copiii, întelegători, empatici și răbdători nu au obținut rezultatele așteptate? În plus, le rămân câteva întrebări deschise:

• Ce fac atunci când, în pofida explicațiilor copilul se îndreaptă amenințător cu markerul negru către perete?
• Ce fac atunci când mă lovește sau atunci când își lovește fratele sau sora?
• Ce fac cu copilul meu de 10 ani care refuză cât se poate de categoric să își facă temele fiindcă i se par stupide?
• Dar cu un adolescent căruia i-am găsit țigări în ghiozdan sau despre care am aflat că ar chiuli de la școală?

Când apar situații de genul acesta, ca părinți care am fost tot timpul aproape de copiii noștri. suntem luați prin suprindere pentru că în cărți, dacă vorbim calm, dacă oferim explicații, dacă îi suntem aproape, pur și simplu aceste situații nu ar trebui să existe. Fiindcă realitatea e altfel, fiindcă aceste situații există, începe să se insinueze întrebarea: Oare unde am greșit? Ce nu fac/ ce nu am făcut bine de vreme ce am ajuns aici? Scenariul acesta nu trebuia să existe dacă făceam totul ca la carte. Există mai multe explicații pentru faptul că s-a ajuns aici, dar poate una dintre ele ar fi faptul că, teoria conform căreia ar trebui să ne creștem copiii fără pedepse și recompense nu e o teorie suficient fundamentată, fiindcă nu ia în considerare unele aspecte esențiale când vine vorba de copilul nostru și de noi înșine:

• În primul rând, nu ține cont de faptul că suntem diferiți, avem firi diferite, temperamente diferite – unii adulți sunt mai rabdători, alții mai impulsivi, unii sunt mai relaxați, alții mai anxioși. La fel și copiii, unii au reacții mai intense, alții mai potolite. Unii au o mare nevoie de a simți că sunt în controlul lumii lor, alții se simt mulțumiți să fie conduși. Mai pui laolaltă un părinte mai impulsiv cu un copil ce are reacții intense și deja avem rețeta, dar nu cea de succes, cea de insucces dacă ne bazăm exclusiv pe discuții și explicații în detrimentul acțiunii.
• Promovează un stil de parenting permisiv – adică acel mod de a crește copii cu deosebită dragoste şi afecţiune, dar cu puţine solicitări şi limite. E un stil de parenting despre care știm nu din zeci, ci din mii de studii că este un stil de parenting care nu este benefic pe termen lung copiilor din niciun punct de vedere – nici emoțional, nici academic, nici social.

Pentru unii părinți e posibil ca lucrurile să funcționeze în absența pedepselor/ recompenselor dar nu pentru toți. Urmările unei astfel de abordări, așa cum le-am văzut eu de la cei care vin la terapie sau consiliere sunt: 

• Părinți încărcați de vină, de neputință și remușcări – ce-am făcut greșit de am ajuns aici? Ce mă fac mai încolo? Nu mă mai descurc!
• Copii care încă testează limitele pentru a înțelege ce e bine, ce e rău, ce funcționează, ce nu funcționează?
• Lupte de putere – între un copil care încearcă, poate-poate reușește și un părinte care e epuizat de atâtea explicații și care nu-și dorește decât puțină ordine în haosul care începe să se creeze.

Ce e de făcut? Poate e de zdruncinat puțin o paradigmă rigidă, poate că, dacă sunt aplicate cu calm și încredere pedepsele (sancțiunile) și recompensele nu sunt otravă pentru copii. Poate că ar fi bine să dăm puțin credit sancțiunilor și recompenselor, poate există situații sau momente în care fac bine, nu rău. Vă aștept să vorbim în curând despre partea pozitivă, despre beneficiile pedepselor și recompenselor și cum le putem folosi să întărim, nu să distrugem relația cu copiii noștri.

—

Citeste partea a 2-a a articolului

—

Sursa foto: https://bit.ly/2aI17R5

Articole similare:

Rețete garantate în parenting

Cum stim care informatii despre parenting sunt adevarate?

Creșterea copiilor e oficial imposibil de realizat!

The post Cum e cu pedepsele și recompensele – partea 1 appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

La ce vârstă a făcut primii paşi? Unde eram când a spus pentru prima dată MAMA,care a fost prima jucărie de care s-a ataşat? Care erapovestea preferată? Ce cuvinte pronunţa stâlcit? Cum le stâlcea? Ştiţi răspunsul la întrebările anterioare? Câte întrebări mai aveți la care nu mai știți răspunsul dar v-ar fi plăcut să îl știți?M-am întrebat cum putem să ţinem vii cât mai multe dintre experienţele de părinte? Cum putem să păstrăm nu numai pentru noi, dar şi pentru copiii noştri cât mai multe amintiri?

M-am gândit la câteva modalităţi pe care le împărtăşesc aici cu voi:

• Jurnalul scris – care e ca o înregistrare de gânduri, experienţe, emoţii şi observaţii. Trăim în era digitală, așa că jurmalul (înregistrarea) poate fi orice de la un document pe laptop la o agenda Moleskine asortată cu un stilou cu peniţa subţire. Suportul pe care scrieţi jurnalul nu e atât de important, cât faptul de a-l scrie, faptul de a-l popula cu povestea propriei vieţi. Puteţi scrie zilnic, puteţi scrie când simţiţi nevoia sau când ceva extraordinar se întâmplă. Nu există reguli pentru a scrie un jurnal, e al vostru şi dacă vreţi îl împărtăşiţi, dacă nu, nu!
• Înregistrările audio cu telefonul – Uneori prințesa buclucașă merge la bunici. Caz în care vorbim zilnic la telefon. Am zeci de înregistrări audio ale convorbirilor telefonice pe care le ascult cu aceeași plăcere cu care ascult o muzică bună. Vocea ei când povestește cu pasiune despre ce a mai facut cățelul, iepurele, găinile sau cine știe ce alte lighioane e cea mai frumoasă muzică pentru mine.
• Înregistrările video cu telefonul – Astea îmi plac în mod deosebit fiindcă au o calitate pe care jurnalul și înregistrările audio nu o au – pot fi împărtășite. Între noi, cu bunicii și cu cine mai vrea să se uite la noi. Încercați o seară de familie în care în loc să vă uitați la un film, să vă uitați la filmul propriei voastre familii, așa cum s-a desfășurat până acum.
• Instagram – Îmi place mult instagramul, simt că acolo pot ”îngheţa” momente speciale. În plus, e întotdeauna la îndemână (folosesc telefonul pentru a face pozele pe care le postez) și are și câteva facilități: filtre care se pot aplica peste poze sau colaje care permit să puneți şi ceva emoţie în poze. Când mă uit în spate la pozele de instagram zâmbesc. Îmi place ce văd acolo, sunt momente din viaţa mea pe care le-am strâns şi care pentru mine sunt valoroase
• Facebook – nu cred că e nimic de detaliat aici, toată lumea știe și practică FB, unii mai public, alții mai privat, fiecare cu opțiunile lui.
• Blogul – Nu trebuie să vă pricepeți la blogging sau la scris ca să aveți un blog. Unii scriu bloguri în scop de informare, unii pentru amuzament sau alții pentru a-și așterne gândurile. Unii pentru toate cele de mai sus. Am văzut și blog-uri-jurnal, în special cele dedicate unei călătorii mai speciale, deși eu cred că avem parte de o călătorie specială zi de zi alături de copilul nostru 🙂

Cu siguranță mai sunt şi alte modalităţi, eu pe acestea le folosesc, însă atâtea platforme apar, încât dacă știți de ele e păcat să le țineți doar pentru voi.

Sursa foto: https://bit.ly/2hrZJUX

The post Unde pastrati amintiri legate de copii? appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.