Divorțul și bunicii: despre impactul emoțional, granițe sănătoase și protejarea nepoților

La începutul unei separări poate interveni o percepție greșită: ideea că e „treaba noastră, ne privește doar pe noi”. Devine foarte repede evident că nu e așa deloc. Chiar dacă dorința de a spăla proverbialele rufe murdare departe de ochii publicului e mare (de înțeles), unda de șoc nu se oprește niciodată acolo, la limita familiei, în înțeles restrâns – cuplu + copii.

Da, e posibil să se oprească la limita familiei extinse – iar astea sunt cazurile fericite.

Fără discuție, există divorțuri „blânde”, silențioase, dar ele sunt, din păcate, excepții.

În familiile cu copii – în special minori – dincolo de problemele care sunt de așteptat că vor apărea pe parcursul divorțului, mai intervine ceva care poate complica sau dimpotrivă, ameliora călătoria plină de provocări pe care o reprezintă această separare: atitudinea bunicilor.

Bunicii prezenți în procesul de divorț – ajutor sau interferență?

Nimeni nu-și asumă rolul de bunic cu gândul că va asista la un naufragiu. Pentru generația anterioară, vestea că mariajul copilului lor s-a terminat vine la pachet cu un doliu greu de procesat. Bunicii nu deplâng doar destrămarea unei relații, ci un întreg scenariu de viață: sărbătorile în formulă completă, liniștea bătrâneții, sentimentul că „ai mei sunt bine și așezați la casa lor”.

Totul devine o necunoscută, anxietatea e la cote maxime, relațiile strânse cu nepoții sunt periclitate – scenariile negative pot lua multe forme, iar păstrarea unor legături stabile, predictibile poate fi pusă la îndoială până la extrema de a se teme că vor deveni istorie în viața nepoților. Că noul program de vizite îi va transforma în niște cunoștințe îndepărtate pe care copiii le văd de două ori pe an. Dar dacă unul dintre părinți, în noul context, se va muta din țară?

Mai e ceva ce se observă des și despre care vorbim prea puțin: divorțul copiilor poate funcționa ca un ecou. Poate trezi la viață aspecte neprocesate din viața bunicilor, propriile lor frustrări de cuplu din urmă cu zeci de ani sau traume băgate sub preș, sperând că timpul le va șterge.

Pe de altă parte, când îți vezi copilul suferind și identitatea de „bunic” pusă în pericol, tentația e mare de a participa activ într-un război emoțional

Aici intervine o problemă majoră de poziționare. Din dorința legitimă de a proteja, unii bunici trec o graniță invizibilă și intervin pentru a „ține situația sub control”.  Instinctul primar, de conservare a propriului trib, șoptește la ureche că al tău are întotdeauna dreptate, iar celălalt e „monstrul care a distrus totul”.

În momentul în care un bunic își pierde obiectivitatea și începe să valideze orbește orice decizie, orice criză și orice abuz emoțional al propriului copil, procesul de separare devine toxic. Se formează alianțe de sânge – „Noi împotriva fostului/fostei”.

În terapie devine repede evident că cele mai mari deservicii le fac bunicii care încearcă să fie avocați sau strategi de război. Gestionarea procesului, sfaturile juridice din auzite sau comentariile despre cum ar trebui împărțite bunurile, nu fac decât să adâncească groapa în care se află deja părinții.

De fapt, sprijinul real înseamnă să funcționezi ca o plasă de siguranță, nu ca un consultant de război.

Într-un astfel de moment de criză, părinții au nevoie de înțelegere, nu de bodyguarzi.

E firesc ca atunci când intervine o criză majoră, cum e cea provocată de divorț, fiecare dintre părinți să aibă nevoie de sprijin. Emoțional, logistic, financiar – orice ajutor e binevenit. Până la un punct. Pentru că intenția de a ajuta nu e neapărat dublată și de abilitatea de a o face bine, pozitiv. Granița dintre ajutorul necesar și oferirea de soluții nepotrivite e delicată. De asta există ajutor de specialitate – avocați pentru consultanța juridică sau psihologi pentru consultanță în divorț. În rest, rămâne loc pentru o serie de păreri neavizate, „motivare” care riscă să semene mai mult cu ațâțare sau soluții sugerate pentru probleme încă insuficient definite, ce se pot face mai mult rău decât bine.  

Bunăstarea relației copiilor cu ambii părinti poate fi influențată – atât în procesul de divorț cat și după – de atitudinea bunicilor. E în interesul copilului să îi fie cultivate din toate părțile iubirea și respectul pentru ambii părinti în mod egal, la fel și pentru ambele perechi de bunici. Dacă toată lumea da din cap a aprobare, e excelent, doar că, în realitate, în pofida celor mai bune intenții, fie unul sau ambii părinti, fie unul sau mai mulți bunici pot acționa într-un fel care nu e congruent cu valorile declarate. 

„Da, noi înțelegem că trebuie să fim echidistanți, chiar dacă știm cu toții cine e de vină pentru acest dezastru! Ne abținem, însă, să ne spunem cu adevărat părerea în fața nepoților!”

Copiii sunt extrem de sensibili la tensiunea din casă. Iluzia liniștii e deseori menționată: „Nu cred că cel mic își dă seama de ceea ce se întâmplă, se joacă într-una și pare foarte adâncit în activitate”. De fapt, cel mic e posibil să nu fie deloc adâncit în activitate, joaca sa să fie una superficială, iar hipervigilența sa să fie mascată de comportamente pe care adulții nu neapărat le vor interpreta negativ.

Mulți adulți își imaginează că dacă nu folosesc înjurături sau insulte directe la adresa fostului partener, copilul e protejat. La fel și în cazul bunicilor: dacă nu vor „spune lucrurilor pe nume”, copilul nu are cum să fie afectat.

Doar că noi nu comunicăm exclusiv verbal. Comunicăm, poate chiar mai puternic, în funcție de context, non-verbal și/sau paraverbal. Deci chiar dacă nu ne exprimăm prin cuvinte părerea reală despre ceva sau cineva, putem transmite mesaje foarte puternice – atât pozitive cât și negative! 

Există un întreg arsenal de arme tăcute pe care bunicii le pot folosi, uneori inconștient, în prezența copiilor:

• Un oftat greu, plin de obidă, când cel mic menționează că s-a distrat cu tatăl sau cu mama lui.

• Datul ochilor peste cap când sună telefonul și pe ecran apare numele celuilalt părinte.

• O tăcere bruscă, glacială, care taie orice entuziasm al copilului legat de weekendul ce tocmai a trecut.

• Descurajarea copilului atunci când vine vorba de activități sau interacțiuni cu „celălalt părinte”, dând diverse explicații ”obiective” („Nu e bine să mergi la munte în weekend, e posibil să fie furtună acolo”)

• Schimbarea bruscă a subiectului atunci când copilul povestește entuziasmat ceva ce a făcut cu părintele său

• Interogatoriul ambalat ca „grijă”: întrebări detaliate și insistente despre ce a primit să mănânce, dacă a fost lăsat doar pe ecrane sau cine a mai fost în vizită. Nu, nu e o curiozitate firească din partea bunicilor, ci o culegere de probe. 
• Hainele cu care copilul se întoarce sunt băgate instant la spălat, chiar dacă sunt absolut curate, motivând că trebuie scos mirosul din cealaltă casă, iar jucăriile primite dincolo sunt uitate deliberat pe un raft inaccesibil sau în portbagaj.
• Când copilul face o boacănă sau este încăpățânat, i se spune tăios că seamănă leit cu celălalt părinte.
• Refuzul de a mai folosi apelativul firesc de „mamă” sau „tată”, înlocuindu-l exclusiv cu pronume distante sau cu numele de familie
• Îndemnul direct ca cel mic să ascundă anumite cumpărături, activități sau discuții față de celălalt părinte.

O astfel de atitudine din partea bunicilor nu face decât să creeze confuzie, să inducă vină, să îl determine pe copil să se închidă în sine. Așa apare alienarea. Copilul devine un mic diplomat, un mesager epuizat, care învață să își cenzureze bucuriile și să mintă prin omisiune doar pentru a păstra fragilul echilibru psihic al bunicilor. Este o povară mult prea mare pentru niște umeri atât de mici!

Ok, de ce povestim despre aspectele astea negative venind din partea bunicilor? Riscul ca unul dintre părinți să procedeze exact la fel când vine vorba de celălalt părinte, după separare, e același, nu?

Corect. Problema e că astfel de comportamente fac oricum separarea mai grea pentru copii, complică întregul tablou. Când pe un astfel de scenariu se mai adaugă și o atitudine greșită din partea bunicilor, efectul e și mai grav.

Sau dimpotrivă, poate părinții sunt echilibrați, înțeleg că au o responsabilitate majoră față de binele copilului și aleg să manifeste o atitudine potrivită unul față de celălalt în fața copilului, cultivă respectul și iubirea copilului pentru celălalt părinte, însă bunicii nu procedează la fel și ne aflăm în scenariile de mai sus. 

Bine dar oricine din jurul celor doi părinți ar putea alege o tabără și să interfereze cu bunăstarea relațiilor părinți-copii, nu?

Așa este, însă, în general, nimeni nu va avea același impact asupra copiilor ca și bunicii. De aceea e important ca aceștia să înțeleagă pe deplin rolul și influența lor și să-și asume reponsabilitatea de adulți care pot pune binele nepoților deasupra propriilor orgolii, opinii sau limitări.

Bunicii ca victime colaterale

Desigur, bunicii se pot regăsi într-un tablou de divorț nu doar în felul descris până acum. Din păcate, există și realitatea în care bunicii devin victime colaterale, iar copiii sunt privați de o resursă extrem de importantă în dezvoltarea lor armonioasă. Când un părinte folosește interzicerea bunicilor paterni sau materni ca pe o formă de pedeapsă sau răzbunare împotriva fostului partener, asistăm la un abuz emoțional. Fractura identitară pe care o suferă copilul când este smuls din brațele celor care reprezentau stabilitatea lui este greu de reparat.

Bunicii pot avea rolul de ancoră 

Psihologic și biologic, un copil este compus, în majoritatea cazurilor, din două emisfere: mama și tata. Indiferent cât de mult s-au rănit acești doi oameni, pentru cel mic ei reprezintă originile lumii lui. Când un bunic aruncă cu noroi în celălalt părinte, el nu distruge doar imaginea unui adult, ci atentează la stima de sine a nepotului. Copilul traduce atacul într-un mod simplu: dacă tata e un monstru, înseamnă că asta sunt și eu, măcar în parte. 

Vestea bună este că bunicii au o superputere pe care părinții, prinși în vârtejul separării, o pierd temporar: capacitatea de a fi o ancoră de stabilitate.

Nepoții care păstrează o legătură strânsă și armonioasă cu bunicii în timpul unui divorț sunt mult mai puțin expuși riscurilor de a dezvolta tulburări de anxietate (vorbim de cele care e posibil să fie determinate de procesul de divorț). Și nu contează dacă vorbim despre linia maternă sau paternă; contează calitatea acelei prezențe.

Rolul ideal în această perioadă pentru bunici este acela de „pacificatori”. Dacă reușesc să mențină o casă în care regulile au rămas neschimbate, unde mirosul de mâncare e același și unde se joacă aceleași jocuri de societate, e perfect! O oază de predictibilitate într-o mare de schimbări haotice. Ei sunt cei care, atunci când fostul partener vine să lase copilul, pot să dea un „Bună!” politicos, calm și lipsit de venin. Acea secundă de normalitate îi transmite copilului un mesaj vital: „Lumea mea nu s-a sfârșit; s-a modificat, dar nu s-a sfârșit. Adulții din jurul meu sunt echilibrați și se descurcă. Lucrurile sunt sub control.”

Testul suprem al atitudinii echilibrate: familiile recompuse

Lucrurile devin și mai nuanțate când în peisaj apare un nou partener – de o parte sau chiar de ambele.

Pentru mulți bunici, apariția unei „mame vitrege” sau a unui „tată vitreg” este percepută ca o amenințare directă la adresa propriei relevanțe. O permanentizare a unui perceput eșec pentru bunăstarea propriului copil. Foarte multe proiecții, multe scenarii catastrofale. Încep comparațiile făcute cu voce tare, adesea înțepătoare: „Lasă că nimeni nu o înlocuiește pe mama ta” sau „Omul ăsta nu e tatăl tău, să fie clar”.

Bunicii înțelepți sunt cei care înțeleg că înțeleg că dragostea unui copil nu e o resursă limitată din care, dacă dă cuiva, rămâne mai puțin pentru altcineva. Că prezența unui partener al unui părinte nu înseamnă pierderea relevanței celuilalt părinte. Faptul că un copil învață să respecte și să iubească un adult nou, care are grijă de el în cealaltă casă, nu șterge cu nimic valoarea părinților sau a bunicilor. Cu cât e creată mai multă armonie și siguranță în jurul unui copil, cu atât acel copil va crește mai echilibrat.

Cum pui problema, ca părinte, în fața bunicilor?

Dacă ești părintele care trece prin divorț, este datoria ta să fii liderul propriei bucăți de familie. Nu poți lăsa gestionarea bunicilor la voia întâmplării sau pe seama „bunului simț”, pentru că emoțiile sunt prea mari și riscă să detroneze și cele mai bune intenții. Trasarea unor limite clare nu înseamnă că ești nerecunoscător pentru ajutor; înseamnă că îți protejezi copilul.

Iată câteva reguli de igienă relațională pe care ar fi bine să le pui pe masă de la bun început:

• Ține de la bun început cont de relațiile cu bunicii în felul în care alegeți – împreună cu celălalt părinte – să îi comunicați copilului decizia de a divorța
• Gândește și prin perspectiva bunicilor – îi cunoști pe toți, deja, de destulă vreme încât să poți prevedea cât de cât cam care le va fi atitudinea. Încearcă să privești lucrurile și prin perspectiva lor, așa că invită-i la o discuție în care să-și poată exprima of-ul, nervii dacă e cazul, dar și poziția – e momentul oportun de a stabili limitele și detaliile. A evita o astfel de întâlnire pentru de teama confruntării, nu e de ajutor pentru nimeni, pe termen lung.

• Anunță bunicilor decizia fără drept de apel: când le spui despre divorț, nu o face cerând permisiunea sau deschizând o dezbatere. Comunică hotărârea ferm, calm și blochează orice tentativă de a porni o vânătoare de vrăjitoare. „Asta am decis, asta e calea cea mai bună pentru noi. Nu căutăm vinovați, căutăm soluții.”

• Spune-le clar și explicit că rolul lor în viața copilului rămâne neschimbat. Bunicii trebuie să audă că nu vor fi folosiți ca monedă de schimb și că relația lor cu nepotul nu depinde de „războiul” dintre adulți.

• Cere sprijin logistic, refuză bârfa. Fii foarte specific în ceea ce soliciți. „Am nevoie să mă ajuți să îl iei de la școală marțea și să îi faci o supă caldă. Nu am nevoie să discutăm despre ce a făcut fostul meu partener.” Dacă simți că bunicul încearcă să devină terapeutul tău sau instigatorul tău, oprește-te. Ai nevoie de un părinte care să te susțină, nu de un complice la resentimente.

• Amendează orice scăpare, pe loc. Aceasta este, probabil,, cea mai grea parte. Dacă ești acasă la bunici și bunicul scapă o remarcă depreciativă la adresa celuilalt părinte de față cu copilul, nu lăsa lucrurile să treacă doar pentru a evita un conflict în familie. Intervino imediat. Oprește discuția, cu un ton foarte calm, dar ferm: „În această casă și în prezența copilului meu nu vorbim așa despre tatăl/mama lui. Dacă se mai întâmplă, strângem jucăriile și plecăm.” Și dacă se mai întâmplă… chiar pleci. Copilul trebuie să vadă fizic că ești capabil să ridici un zid de protecție în jurul lui, chiar și în fața propriilor tăi părinți.

Ce au copiii de spus?

În plus, ar fi bine să iei pulsul și prin ochii copiilor. Deschide tu subiectul față de aceștia și pune-le o întrebare sau două, pentru a încerca să-ți dai seama cum stau lucrurile. Iată niște întrebări pe care le-ai putea pune:

– A fost totul ok la bunici? I-ai simțit pe bunici la fel sau a fost ceva diferit?

– E o perioadă stresantă pentru toată lumea. Cum ți se pare că trec bunicii prin ea. Simți că îi preocupă ceva?

– Au zis bunicii ceva legat de mama ta [celălălalt părinte]?

– Este ceva ce ai vrea să fie altfel când mai mergi la bunici?

Ca în orice discuție „serioasă” cu copiii, ideal ar fi să faci asta în timpul unui joc, în timp ce se pierde în joacă în vană când e vremea băii de seară sau în orice alt context în care copilul e relaxat. Întreabă calm, fără a sugera un răspuns, pentru a nu îngrijora copilul și încercă să-i insufli o atmosferă de protecție și siguranță. La final, indiferent de răspuns, asigură-l de faptul că toți cei din jurul său îi vor binele și îl iubesc la fel de mult, dar atunci când sunt supărați, oamenii reacționează diferit și la supărare pot spune lucruri pe care mai apoi să le regrete.Mesajul cel mai important e că el, copilul, nu este vinovat pentru nimic – nici pentru acțiunile, nici pentru vorbele adulților.

Interferențe vs. sprijin real

Iată niște exemple de comportamente din partea bunicilor care pot fi folositoare sau dimpotrivă:

Întrebări care apar des despre bunici în contextul divorțului

Cum procedez dacă bunicii din cealaltă „tabără” refuză să mai vorbească cu mine după divorț?

Nu poți forța lucrurile. Nu e treaba ta să repari maturitatea emoțională a altor adulți. Important este să nu blochezi tu relația lor cu copilul. Atât timp cât copilul este în siguranță acolo, lasă puntea deschisă. Politica ta trebuie să fie una de diplomație curată. Ce poți să faci, în schimb, e să explici copilului, cu blândețe că situația de acum e dificilă pentru toată lumea, inclusiv pentru acei bunici, că sunt și ei supărați, însă asta nu înseamnă că lucrurile vor rămâne așa întotdeauna. 

Ce fac dacă minorul vine acasă de la bunici și îmi spune: „Bunicul a zis că din cauza ta nu mai avem familie”?

Nu e momentul să explodezi sau să pornești un contra-atac. Îl iei în brațe și îi validezi emoția. Îi spui clar: „Adulții spun uneori lucruri la nervi sau când sunt foarte triști, dar divorțul este doar între mine și tatăl/mama ta. Tu ai o familie întreagă, care te iubește exact la fel. Nu e vina ta și nu e responsabilitatea ta.” Ulterior, porți acea discuție fermă cu bunicul, între patru ochi.

Cum îi explic unui bunic în vârstă, mai conservator, că timpurile s-au schimbat și că divorțul nu mai e o rușine socială?

Nu încerci să îi schimbi valorile culturale, e o bătălie pierdută. Traduci totul în termeni de suferință și protecție. „Știu că pentru voi e greu de acceptat. Dar am ales asta pentru ca nepoții voștri să nu crească într-o casă plină de ură și țipete. Avem nevoie să ne fiți alături ca să îi creștem frumos, nu să ne judecați.”

Cum gestionăm zilele de naștere și sărbătorile dacă bunicii refuză să fie în aceeași cameră cu fostul partener?

Copilul nu trebuie să devină un curier emoțional care aleargă între trei petreceri diferite doar pentru a menaja orgoliile adulților. Dacă bunicii nu au maturitatea să împartă o felie de tort timp de două ore într-o neutralitate politicoasă, evenimentele se pot face separat, dar strict în termenii stabiliți de voi, părinții, nu la cererea și presiunea lor.

Ce fac dacă propriii mei părinți mă critică constant pentru decizia de a divorța și fac asta de față cu copilul?

Critica deciziilor tale de adult nu ar trebui făcută în fața copilului, pentru a nu submina sentimentul de siguranță și încredere față de părinte. Le explici ferm că divorțul este o decizie asumată și închisă, iar dacă simt nevoia să te judece, o pot face doar atunci când copilul nu este prezent. Dacă regula se încalcă, poate ar fi bine să le limitezi accesul.

Părinții fostului partener îl tratează pe copil ca pe o victimă de când ne-am separat, plângând mereu de mila lui. Cum opresc asta?

Din păcate, mila constantă este invalidantă. Îi transmite copilului că este defect sau că viața lui este distrusă. Este necesară o discuție directă, preferabil purtată prin intermediul fostului partener, în care să clarificați că cel mic are nevoie de un mediu de încurajare și de normalitate, nu de o povară dramatică pe care să o poarte pe umeri.

Este în regulă să las bunicii să îl ia de la școală dacă în drum spre casă îi povestesc copilului despre pensia alimentară sau despre procesul de partaj?

Absolut deloc. Detaliile financiare, sumele de bani și deciziile juridice nu sunt o povară pe care cei mici ar trebui să o poarte. Dacă bunicii nu se pot abține să facă pe avocații, găsește o altă soluție pentru scosul copiilor de la școală.

Ce fac dacă bunicii „din tabăra cealaltă” încearcă să cumpere afecțiunea copilului cu cadouri exagerat de scumpe pentru a compensa divorțul?

Răsfățul material extrem este adesea o mască pentru vinovăția adulților sau un mesaj non-verbal transmis copiilor sau celuilalt părinte („Lasă, o să-și fie mai bine cu noi, o să-i demonstrăm noi lui X că ne decurcăm fară el/ea chiar și mai bine ca înainte!”) Soluția nu este să intri într-o competiție financiară cu ei și nici să interzici cadourile, decât dacă devin un instrument de șantaj. Rămâi constant în abordarea ta: oferă-i copilului conectare emoțională reală, prezență și limite sănătoase. Copiii vor dezvolta în timp capacitatea de a face diferența între un portofel deschis și o persoană care îi ascultă cu adevărat.

Cum procedez dacă bunicii îl chestionează pe copil despre noile mele relații romantice?

Copilul nu ar trebui să fie o sursă de informații mondene pentru familia extinsă. Explică-le bunicilor că viața ta privată nu face obiectul relației lor cu nepotul. Totodată, îl înveți pe copil o formă blândă dar fermă de a pune limite, dându-i voie să răspundă: „Te rog să o întrebi pe mama sau pe tata despre asta, eu vreau doar să ne jucăm.”

Până la urmă, echilibrul după divorț nu vine de la sine. E ceva ce se stabilește, se discută și asumă, dar fără agresivitate. Părinții sunt cei care dau tonul, iar a pune niște limite clare bunicilor nu este o lipsă de respect, ci pur și simplu o datorie față de copii. Va fi incomod? Mai mult ca sigur. Vor exista comentarii și rezistență la început? Foarte probabil. Dar liniștea copiilor este prea importantă ca să lăsați lucrurile să meargă din inerție. Aveți nevoie de puțin curaj pentru a așeza restul familiei pe un făgaș mai bun, unde nu „singurul lucru care contează”, ci unul dintre lucrurile care contează extrem de mult e ca cei mici să fie bine.

Trimite rândurile astea mai departe dacă știi pe cineva care ar avea nevoie de un mic imbold ca să pună lucrurile în ordine acasă. Cine știe, poate apreciază!

–
Psih. Narcis Tarcea