- Nu stiu ce sa ma mai fac – sms-uieste mama catre o prietena – toata ziua sta copilul asta cu tableta in mâna!
- Si al meu, trimite instant raspuns prietena ei.
- Stai, ca-mi scrie Maria mesaj pe FB. Fii atenta, aceeasi problema. Hai ca vorbim acolo toate trei!
- Trrrr.
- Stati putin ca suna telefonul!
- Revin in 2 minute!
Copiii au o problema? Really? Eu cred ca toti avem o problema.Eu recunosc ca sunt la stadiul de a avea o problema, nu cred ca e grava (asa zic toti, nu?) si inca nu fac mare lucru in privinta asta (poate tocmai fiindca nu-i grava). Glumesc, fac ceva, sigur ca fac. Impreuna cu copilul meu, atat pentru ea cat si pentru mine.
Sa fim intelesi. NU sunt impotriva lumii virtuale. Cred ca sunt un om mai bogat de cand accesul la informatie e asa usor. Sunt si un om mai putin atent, dar asta e, nu poti fi cu toate.
Si nu cred ca televizorul, tableta, telefonul si internetul ne distrug viata. Cred ca e o forta, la fel ca si dinamita, pe care daca o folosesti cu cap e extrem de folositoare, dar care e asa puternica incat te poate darama.
Mai cred ca are o forta adictiva foarte puternica, e greu sa nu sari la telefon cand auzi un bing, e greu sa tolerezi timpii morti de asteptare la semafor, la medic sau in curtea scolii cand poti foarte bine sa te entertain cu un articol-doua. Ca sa putem face ceva despre (nu impotriva) device-urilor mobile cred ca, ar trebui
- Sa le cunoastem. Sa cunoastem mecanismele lor de actiune (si ale noastre deopotriva) si sa intelegem ce putem face (pornind de la mecanismele de actiune)
- Sa acceptam ca sunt puternice, de multe ori mai puternice decat vointa noastra
- Sa ne lamurim pe noi insine ce dorim cu privire la folosirea device-urilor
- Sa ne facem reguli cu privire la folosirea lor (propriile reguli, in functie de ce vrem sa schimbam)
Dar haideti sa le cunoastem pe ele si pe noi. Mecanismul de actiune (unul dintre ele) cel putin merge pe elementul de surpriza: vezi butonul rosu de notificari, vrei sa vezi ce ascunde dedesubt, auzi mesajul sonor de primire mesaj, vrei sa stii de la cine e si ce contine. Bing-ul si culoarea rosie actioneaza ca o recompensa. E ca si cum cineva ar suna la usa cu un buchet mare de flori in mana. Va uitati pe vizor, vedeti ca e postasul si deschideti usa chiar daca nu stiti de la cine e buchetul. Deschideti usa cu un scop: vreti sa aflati deindata de la cine e buchetul! Revenind la telefon, ca sa nu ne lasam angrenati, fie ne folosim vointa sa ne abtinem sa nu vedem ce se ascunde sub necunoscuta, fie dezactivam notificarile. Cu alte cuvinte ne uitam pe vizor, si fiindca nu asteptam niciun buchet nu deschidem usa, nu ne intereseaza de la cine e. Really, oare in viata reala cati am putea-o face? Partea a doua e sa nu pui sonerie la usa, adica sa ne dezactivam notificarile. Greu si asta, ca poate totusi, daca vine cineva cu un buchet de flori si nici macar n-o sa aflam vreodata?
Cand vine vorba de vointa, decizia de a deschide sau nu telefonul mobil, de a dezactiva sau nu notificarile, se bate cu alte decizii de luat in acea zi – ce imbrac, cu ce imbrac copilul, unde il duc, ce fac de mancare, ce facturi platesc, etc. Ori vointa aceasta a noastra, pe langa faptul ca difera mult de la individ la individ e o resursa limitata. Ori de cate ori putem renunta la o decizie ne facem o favoare – lasam resurse disponibile pentru alte decizii mai importante. Ca sa nu ne folosim resursele limitate de vointa pe care le avem pentru decizii minore (sa deschid sau nu telefonul e totusi o decizie minora) recomand cu tarie formarea de obiceiuri. Odata format un obicei, suntem ca pe pilot automat. Facem ce “trebuie” facut, fiindca asa “trebuie” facut. Aici ajungem la copii. Ganditi-va ca vointa lor e muuuult mai slaba decat a noastra, a adultilor. Nici noua nu ne ajunge pentru cat am avea nevoie, darmite copiilor. Asa ca, daca va asteptati si doar va plangeti ca un copil sta cu tableta-n mana si asteptati “sa termine odata”, va spun, desi sunt convinsa ca ati constatat-o deja ca nu se va intampla. Decat daca i se face foame, sete sau intervine altceva mai important.
Sunt multe sfaturi despre ce-ar trebui facut, dar cred ca fiecare foloseste ce functioneaza mai bine. Va zic cum facem noi, la noi in familie, pornind de la problemele noastre:
- In primul rand, recunoastem si eu si Printesa Buclucasa ca avem o problema. Tati e inca in denial. Eu recunosc in fata ei, ea recunoaste in fata mea. Problema e ca ne e greu sa ne abtinem de la verificat telefonul (eu) si de la jocul pe tableta sau laptop si vizionarea de desene animate (ea).
- Apoi ii explic si ei de ce e o problema. Ochii obosesc, creierul se leneveste, atentia e greu de tinut concentrata. Aici nu numai ca-i spun, dar o incurajez sa se analizeze dupa ce se uita la televizor cum isi simte ochii, cum simte ca gandeste, care e starea ei. Apoi ii arat ce comportamente iau nastere daca ii spun ca a expirat timpul de vizionare: furie, frustrare, tipete. Comportamente mult mai violente decat orice alte comportamente pe care le are cand exista interdictii. Prin urmare ii povestesc nu numai bla-bla despre efectele de peste 2 ani (in conditiile in care abia reuseste sa gandeasca in termeni de o saptamana inainte si una dupa momentul prezent). Efecte imediate, observabile si de netagaduit. Sigur, auto-constientizarea si auto-analizarea ii e incurajata in multe alte privinte, nu numai in cazul device-urilor. Apoi ne uitam la beneficii: e placut, e antrenant, e interesant. Concluzie: nu vrem sa renuntam cu totul la telefon, televizor sau la jocul pe calculator, dar vrem sa o facem cu masura! Care e masura la copii? Exista recomandari privind masura, respectiv nu mai mult de doua ore zilnic. Va spun drept ca mie mi se pare mult si pe deasupra mai cred ca depinde si de temperamentul copilului. La copilul meu e 30 minute pe zi. Cum si le imparte si cum le foloseste e decizia ei. La adulti nu exista recomandari, asa sa folositi-va vointa sa decideti care e masura proprie!
- Daca vedem ca e o problema (si o chiar demonstram impreuna), devine clar ca trebuie facut ceva. Pana acum, o anuntam ca timpul a expirat. Ceea ce, eveident si invariabil era urmat de proteste si incercari de negociere. Nu neg ca am mai inchis ochii. E o regula, nu o lege. De cele mai multe ori am puterea sa suport protestele (care invariabil trec dupa ce devin CEA MAI REA MAMA DIN LUME!). Sincer, imi trebuie multa vointa (de-a mea) sa o rup de televizor dupa acea jumatate de ora. Asa ca am stabilit un plan de actiune (am incercat sa o facem impreuna, dar nu a vrut, asa ca l-am facut singura). Fiindca nici eu nici ea nu mai toleram usor certurile de dupa, am convenit ca punem alarma sa sune dupa 30 minute. Acum protestele sunt impotriva alarmei (CEA MAI REA ALARMA DIN LUME!).
- Mai avem niste reguli (astea-s mai vechi, functioneaza): nu e voie cu televizor/ calculator in timp ce mancam sau inainte de culcare. Aici m-am tinut de treaba, asa ca, evident functioneaza. In plus, in timp ce scriu realizez ca ar trebui sa o laud fiindca ea respecta regula si eu nu intotdeauna! Apoi, fiindca incepuse sa isi construiasca de-a dreptul un obicei de vacanta (sare la desene animate imediat dupa micul-dejun), am decis ca trebuie sa tai raul din radacina, si sa ma lupt cu obiceiul asta inainte de a deveni prea puternic. Asa ca la cele 2 reguli mari am mai adaugat una. Dupa micul dejun citit si joaca, ordinea o stabileste ea, apoi desene animate.
Nu va zic despre mine, tot ce pot sa zic e ca uneori mi-as dori sa vina cineva din afara cu regulile. Cred ca le-as respecta mai usor!
Dupa ce am citit articolul acesta am mai adaugat o regula, care va incepe deindata ce reincepe scoala: fara telefon, calculator, o ora dupa ce ne reintalnim cu totii acasa. Deloc nu-i usor in lupta asta, pot spune zilnica, de a impaca dorinta (legitima) de a folosi device-uri electronice cu a pune limite de timp si loc. Cu toate acestea, asemenea Catherine Steiner-Adair cred ca “There’s nothing about this that can’t be fixed”, “And the sooner, the better.” In plus, Susan Stiffleman spune ca “As parents, we have an opportunity to guide our kids so that they can learn habits that help them make use of the digital world, without being swallowed whole by it”. As adauga ca si ca parinti avem aceeasi oportunitate de a ne lasa ghidati de copii – mai precis de a ne lasa ghidati de dorinta noastra de a fi un model cat mai bun pentru copiii nostri, chiar si atunci cand e vorba de fi un model de obiceiuri de a folosi device-urile electronice.
Sursa: https://well.blogs.nytimes.com/2015/07/13/how-to-cut-childrens-screen-time-say-no-to-yourself-first/?_r=0
