Unii copii cred ca tot ceea ce vad la televizor e Adevarat (cu A mare). Altii cred tot le ce spune Maria, Ioana sau Paul sau ce alt copil o fi mai hotarat sau increzator in jurul lor. Altii cred tot ce le spune mama. Altii, tot ce le spune doamna invatatoare! Oare nu sunt acesti copii prea obedienti, prea ascultatatori sau prea tematori? Oare asa vor ramane pentru totdeauna: supusi, cu capul plecat, ascultatori, docili, pasivi si tematori? Si mai ales: putem face noi ca si parinti ceva ca sa-l “scuturam” putin sa nu cumva sa devina un copil prea suspus?
In primul rand sa stiti ca acest “ascultat orbeste”, fara a pune sub semnul intrebarii informatia primita, e absolut normal la copii
- DACA e vorba de o autoritate,
- DACA au o anumita varsta si
- DACA le aduce beneficii.
Cu alte cuvinte, nu m-as ingrijora deloc daca copilul meu asculta orbeste de doamna invatatoare cand are 6-7 ani – ba ca sa fiu sincera, as profita ;). Dar de ce e “normal” sa fie asa?
In intelegerea acestor probleme ne ajuta Kohlberg, filozof si psiholog in domeniul dezvoltarii copilului si Jean Piaget. Ambii sunt cunoscuti pentru studierea dezvoltarii umane din punctul de vedere al moralitatii, adica al conceptiei despre ce este corect si ce este gresit. Daca cumva credeti ca moralitatea nu se aplica unui copil, incercati sa intrebati orice copil care va poate raspunde ce parere are despre o actiune sau alta: daca e corecta sau gresita, daca ce dreapta sau e injusta, etc. Cu toate ca raspunsurile vor varia in functie de varsta, parerile vor exista cu siguranta!
Sa ne intorcem la ai nostri profesori de azi, Jean Piaget fiind primul. El e un psiholog-pionier in studierea dezvoltarii cognitive a copiilor, adica a modului in care copiii gandesc, percep si dobândesc intelegerea functionarii lumii in care traiesc. Cu toate ca el nu s-a ocupat specific de studierea moralitatii, totusi in munca sa a identificat doua stadii distincte in care copiii se afla in ceea ce priveste convingerea pe care o au despre ce e bine si ce e gresit. Astfel:
- copiii de pana la 10-11 ani se afla intr-un stadiu rigid, in care regulile si normele morale sunt preluate din familie sau de la alti adulti cu autoritate si sunt integrate ca atare, fara a le judeca. Copiii percep regulile ca fiind absolute si nemodificabile.
- adolescentii si adultii sunt intr-un stadiu mai flexibil, ceea ce le permite sa transforme si sa adapteze regulile astfel incat sa corespunda unui sistem propriu de valori (care poate sa se suprapuna sau nu cu un sistem impus de reguli de conduita)
Kohlberg nu spune neaparat altceva, doar ca din doua stadii el face 6:
- copiii de pana pe la 6-7 ani se afla intr-un stadiu al ascultarii si supunerii. Frica de pedeapsa le guverneaza comportamentul, si nu ma refer neaparat la pedeapsa in sensul clasic, pedeapsa poate fi si dezaprobarea. Intrebarea esentiala in aceasta etapa ar fi: Cum trebuie sa actionez ca sa nu fiu pedepsit?
- copiii de 7 pana la 10 ani se afla intr-un stadiu individualist, egocentric. Intrebarea esentiala e: What’s in it for me? Adica cum sa ma comport ca sa castig recompense? Iarasi, ma refer la recompensa in sens larg – aici intra si aprobarea, incurajarea.
- copiii de 10-12 ani devin extrem de preocupati de statutul in grupul de prieteni, asa ca preocuparea esentiala este cum ma vad altii? Si e musai sa ma vada ca fiind Bun/ Buna. Si aici probabil o gramada dintre parinti se revolta ca Maria sau Ioana sau Paul pare a avea o influenta mai mare asupra copilului decat parintele. E perfect normal sa fie asa, asa ca decat sa va puneti contra curentului mai bine va imprieteniti la randul vostru cu Maria, Ioana si Paul. Cu putin noroc “va vor accepta” pe langa ei.
- copiii de 13-14 ani devin deja preocupati de ordine, datorie si lege. Orizontul lor se largeste, devin capabili sa inteleaga cum functioneaza societatea (care e guvernata de legi mai generale decat legile grupului de prieteni). Intrebarea e: ce spune legea (in sensul de reguli ale societatii in care traim) ca trebuie facut, ce e acceptat social si ce nu?
- mai sunt doua stadii, Kohlberg zice ca putini adulti ajung acolo, si ca majoritatea raman undeva in stadiul 4. In aceste stadii e vorba de principialitate care tine cont atat de principiile individuale cat si de regulile societatii. E un stadiu al angajamentului civic, al contributiei personale la cresterea si bunastarea morala a societatii. Trebuie sa marturisesc ca ii dau dreptate. Nu-s multi adulti aici.
Mie mi se pare intelegerea acestor stadii deosebit de importanta. Traim intr-o lume in care copiii nostri sunt impinsi cat de devreme sa devina independenti, autonomi si increzatori. Devenim, ca si parinti de-a dreptul speriati daca dau cele mai mici semne de obedienta si supunere. Si incepem sa-i presam (inconstient sau nu) sa fie mai putin conformisti, sa rapunda inapoi si sa puna sub semnul intrebarii regulile. Cand sunt la varsta adolescentei ne revoltam că nişte ţânci cu experienţă de viaţă zero dar cu popularitate maximă au mai mare trecere la copiii noştri decât avem noi, parinţi serioşi, cu experienţă de viaţă cât cuprinde, dar popularitate minus 100. Sunt cel puţin trei motive pentru care vă revoltaţi degeaba:
In fiecare etapă de dezvoltare prin care trece, copilul are anumite abilităţi şi anumite sarcini de realizat. Nu putem sari peste etape, fiindcă etapele există acolo cu un scop (de a-i permite să dobândească treptat abilităţi şi să le exerseze suficient ca să poată trece la următoarele.
E la fel cum am incerca sa-l determinam pe copil ca primele cuvinte rostite sa nu fie mama, tata, apa, papa ci sinergia faptelor, teleenciclopedia sau rododendron. Copilul rosteste mama, tata, papa pentru ca aceste cuvinte sunt simple, astfel incat le poate rosti corect (ceea ce determina o avalansa de aplauze si postari pe FB) si au relevanta maxima la 1 an si jumatate – copilul are nevoie sa isi asigure siguranta (prin parinti) si nevoile fiziologice primare pe care le poate controla: apa si hrana. La fel in cazul dezvoltării morale – maturarea creierului ii permite să vadă lucrurile in doua categorii, alb sau negru, ceea ce îl sileşte să aleagă doar o variantă – astfel incât alege să se conformeze pentru ca e cel mai folositor (scapă nepedepsit).
Etapele de dezvoltare prin care trecem ca fiinte, chiar daca difera ca intindere in timp sau ca varsta a debutului, totusi sunt parte a unui sistem stadial.
Nu putem alerga inainte de a invata sa mergem. Chiar daca unii invata sa mearga mai repede, altii mai tarziu, toti copiii trec prin stadiul de învăţare al mersului inainte stadiul alergatului. Tot asa, in domeniul moralitatii – trebuie sa trecem prin stadiul inferior pentru a ajunge la cel superior.
Nu putem crea ceva diferit fara a fi invatat initial cum se creeaza “corect”.
Pictorii, designerii, oamenii care creează- invata niste principii de baza despre cum se amesteca culorile, cum se stabilesc proportiile, etc iar daca doresc pot sa le respecte sau nu in opera lor. Sunt sigura ca Picasso a invatat intai sa deseneze un portret normal, abia apoi a incercat sa vada cum arata daca modifica pozitia ochilor intr-o fata umana. La fel si cu moralitatea, prima data trebuie sa invatam regulile si sa le respectam, la inceput ne uitam la un adult-doi, apoi la un grup si abia apoi la o societate intreaga. De-abia dupa ce ne vom fi adaptat cu succes si vom fi invatat ce e de invatat din fiecare stadiu vom putea fi “creativi” in ceea ce priveste moralitatea.
Bine, bine, veti zice. Hai că nu-i chiar aşa, eu am un copil de 6 ani si la noi in casa sunt 100 de reguli si copilul respecta 5%. Daca cumva credeti, ca si parinte, ca sunteti o “autoritate” pentru copilul vostru, va spun cu durere ca probabil vă înşelaţi. Stiti si voi prea bine, că e o diferenţă de la cer la pământ între regulile spuse si regulile urmate cu sfinţenie. Probabil aveti 100 de reguli si 120 de exceptii. Iar copilul simte şi speculează acest lucru. Adică sunt nişte “reguli” (cu ghilimele de rigoare). Nu la fel se întâmplă când vine vorba de doamna învăţătoare, de exemplu. Dacă ea spune: “toţi copiii trebuie să fie în pat la ora 20.00”, aia nu e regula, e LEGE. Pentru ca doamna invatatoare are privilegiul de a emite o regulă, fără să fie nevoită să o pună în aplicare astfel încât să existe (invariabil) şi excepţii. La fel şi cu televizorul sau poliţia. Dacă “poliţia” spune NU depasiti viteza de 50 km/h in localitate şi vă întâlniţi cu poliţia în timp ce zburaţi cu 100km/h prin oras o muşcati SIGUR, fara excepţii. Dacă televizorul spune ca ceralele Nesquick îi fac pe copii puternici si ARATĂ la finalul reclamei un copil puternic, apoi asa e! N-aveţi cum sa demonstrati contrariul (dar puteti submina autoritatea televizorului – ceea ce nu va recomand cand vine vorba de invatatoare si politie).
În concluzie, nu vă mai presaţi copiii să fie altfel decat le dicteaza stadiul de dezvoltare in care se afla. Mai degrabă “profitaţi” de etapa de dezvoltare în care se află, “fraternizaţi” cu persoanele de influenţă (ca e vorba de invatatoare, de bunica, de alt adult sau chiar de voi insiva) si folositi aceasta “putere” temporară în folosul copilului vostru. Nu vă mai cicăliţi copiii dacă vor sa fie ca prietenii lor la varsta adolescentei (atâta vreme cât siguranţa lor nu e ameninţată). Aveti grija sa aiba in jurul lor prieteni care să fie o bună influenţă şi ţineti-i pe toţi aproape.
