Ziua se apropie de sfarsit, se insereaza si aveti timp sa va uitati putin in jur. Toate sertarele de la birou sunt trase, jucariile zboara in toate directiile, cariocile sunt fara capac aruncate pe canapea, copilul canta la xilofon si la trompeta in acelasi timp. Suna telefonul si o prietena va intreaba „ce mai face piticul?”. „O doamne, atat de rau a fost astazi…” La care, in mod firesc, vine intrebarea: „dar ce-a facut?” Intrebare de asteptat, as zice, avand in vedere faptul ca a spune „copilul a fost rau” nu contine nicio informatie, nu spune nimic despre ce face copilul, e o descriere generala (din perspectiva parintelui, evident) a ceea ce este copilul. Si asta nu ajuta nimanui, nici copilului, nici noua.
Dar de ce? Ce e asa rau in a spune despre copil ca e rau? Toata lumea o spune. In fond au spus-o si parintii nostri, si parintii parintilor nostri si alte generatii de parinti inaintea lor. Ce mi se pare interesant e faptul ca nu folosim aceasta eticheta decat asupra copiilor nostri. Nu spunem niciodata: „sotul meu e asa de rau”, „prietena mea a fost asa rea ieri cand vorbeam la telefon”, „musafirii au fost tare rai ieri la cina”.Dupa cum vedeti, nicio alta fiinta umana in afara de copilul nostru nu e rea. Se pare ca e un cuvant folosit exclusiv de parinti asupra copiilor. Daca ar fi sa definim ce inseamna un copil rau probabil ar fi „atunci cand un copil se comporta altfel decat si-ar dori parintii” sau si mai precis, un copil rau e un copil al carui comportament are consecinte nedorite asupra parintelui. Pe de alta parte, atunci cand un copil se comporta asa cum isi doreste parintele sau a carui comportament nu are nicio consecinta sau are consecinte dorite asupra parintelui, atunci spunem despre copil ca e „cuminte”. „Copilul meu e atat de cuminte”. „Al meu a fost asa de cuminte azi la cumparaturi”, „Ma straduiesc din rasputeri sa am un copil cuminte”.
De ce nu ne ajuta, nici eticheta de „rau”, nici cea de „cuminte” cand vorbim despre copilul nostru? Pentru ca ambele sunt evaluari globale, ca si cum copilul nostru, o fiinta atat de complexa ar putea fi definit printr-un singur atribut (fie el cu conotatie negativa sau pozitiva). Atunci cand ne evaluam copilul printr-o caracteristica, inseamna ca acea caracteristica a lui defineste toate actiunile lui, tot ceea ce face. Adica un copil rau face numai lucruri rele si un copil cuminte face numai lucruri bune. Si acest lucru are consecinte atat asupra noastra cat si asupra copilului. Un copil care stie despre sine ca e „rau” nu are niciun motiv sa incerce sa faca lucruri altele decat cele care il caracterizeaza: lucruri rele. Gandurile parintilor de copii „rai” precis arata ceva de genul: „oare ce e in neregula cu copilul meu?” „cred ca nu se va schimba niciodata”. Iar acum acelasi lucru despre copiii cuminti. Veti spune: aha, inseamna ca un copil cuminte va face numai lucruri bune! Da, aratati-mi copilul acela. L-as propune pentru cartea recordurilor ;). In plus, incercati sa va imaginati viata unui copil care face numai lucruri bune. Oare cat de mare trebuie sa fie presiunea asupra lui de a nu gresi, de a nu face si lucruri rele? Cat despre parintii copiilor cuminti… nu e nicio problema pana cand copilul face un lucru rau. Si atunci acelasi lucru „oare ce s-a intamplat cu el?”, „oare ce-am gresit?”. Nimic nu e gresit, nimic nu e in neregula. Doar ca nici copiii nostri, nici noi, si nicio alta fiinta umana nu poate fi definita ca intreg. Va exista probabil ceva care ne este mai mult sau mai putin caracteristic, insa niciodata acea caracteristica nu ne va defini pe de-a-ntregul.
Bineinteles, nu exista nici copii rai, nici copii cuminti, exista doar copii. Si copiii, ca orice copii fac atat lucruri rele cat si lucruri bune. Dar despre lucrurile pe care le fac copii si care nu ne convin noua, parintilor, mai pe indelete data viitoare.
un articol bun , multumim doamna draga