psiholog copii cluj

Ca să putem înțelege lumea din jurul nostru avem nevoie de principii. Ca să putem influența lumea din jurul nostru avem nevoie să acționăm. Cînd vine vorba de copiii noștri, ne dorim să poată face sens de lumea în care trăiesc – adică să le insuflăm principii (să nu minți, să fii responabil, să fii altruist, să fii înțelegător, etc). Ca aceste principii să nu rămână la nivel de discuții filozofice e nevoie ca ei să le pună în practică, adică e nevoie să împartă jucării (pentru a învăța în timp altruismul), să ofere ajutor dacă cineva îl cere (pentru a învăța empatia), să nu lovească sau să rănească pe cineva (pentru a învăța grija pentru semeni), să își aranjeze lucrurile în cameră (pentru a învăța responsabilitatea).

În tranziția de la principii (discuții) la acțiuni (comportamente care se văd) intervine o operație esențială: învățarea. Există mai multe modalități prin care copiii învață:

  • observându-i pe ceilalți și încercând să imite ceea ce văd – este cazul copilului care se plimba cu o mână în șold, ținând la ureche orice obiect asemănator telefonului și care își imită astfel părintele care rezolvă probleme la telefon
  • prin încercare și eroare – așa a fost deprins comportamentul de a sta departe de un aragaz aprins (pentru că s-a ars). A încercat, nu a fost bine, acum a învățat să evite aragazul aprins.
  • prin ghidarea comportamentului, ghidare care poate fi internă sau externă. Ghidarea internă apare atunci când motivația este plăcerea vs neplăcerea (sunt motivat să mănânc banane pentru că au un gust care îmi produce plăcere, nu sunt motivat să mănânc lămâi pentru că au un gust acru care pentru mine este neplăcut). Ghidarea externă apare atunci când motivația este recompensa vs pedeapsa (sunt motivat să îmi strâng lucrurile din cameră pentru a mă putea duce cât de repede la joacă cu alți copii (recompensa) sau nu smulg jucăria de la alți copii fiindcă dacă o fac voi pleca din parc (pedeapsă).

Cu toții am învățat și învățăm în continuare folosind fiecare dintre formele de mai sus. Mi-a plăcut discursul Mihaelei Bilic de la Social Media for Parents în care zicea că nu există alimente interzise, există doar alimente care trebuie consumate cu o frecvență mai mică. Așa cred că e și cu învățarea, nu există forme de învățare interzise, există forme de învățare care e indicat să fie folosite cu o frecvență redusă.

Nu cred că are nimeni treabă cu ghidarea comportamentului copiilor prin modelare, prin încercare și eroare sau prin ghidare internă. Problematică pare a fi ghidarea comportamentului prin folosirea recompenselor si pedepselor. Oare de ce? O parte dintre motive le-am arătat în articolul anterior, așa că astăzi o să mă focalizez peCE, CÂND și CUM folosim pedepsele si recompensele în ghidarea comportamentelor copiilor.

CE sunt recompensele și sancțiunile?

Ele sunt consecințe, adică sunt urmarea unui comportament și au drept scopfie creșterea frecvenței unui comportament (recompensa), fie scăderea frecvenței unui comportament (sancțiunea).

Să luăm ca exemplu comportamentul de strângere a jucăriilor pentru un copil mai mic sau de organizare a materialelor de pe biroul de lucru pentru un copil școlar: ”Dacă îți strângi jucăriile te poți uita 15 min la desene animate” (recompensă).

”Dacă nu îți strângi jucăriile nu mai ai voie să ieși seara cu prietenii” (sancțiune).

CÂND, în ce situații recurgem la pedepse și recompense?

O primă regulă de aur ar fi că recurgem la ele doar dacă toate celelalte metode de învățare nu funcționează. Folosind același exemplu înseamnă că mai întâi eu, ca părinte sunt organizat și casa e aranjată (modelare), am discutat și i-am subliniat copilului cât e de plăcut să stai într-o cameră aranjată sau cât e de util pentru a putea sta concentrat să ai biroul de lucru organizat (ghidare internă motivată de plăcere).

O a doua regulă ar fi aceea că încercăm prima dată să ghidăm comportamentul înspre obținerea de recompense și doar dacă nici așa nu funcționează recurgem la sancțiuni.

Și aici, recomandarea este să folosim mai întâi recompense sociale (îmbărbătări ”hai că poți să fii organizat”, încurajări, laude, exprimarea bucuriei ”wow, ce mă bucur să văd camera curată”), apoi recompense sub formă de privilegii(vizionatul de desene animate, jocuri video, mersul în parc, cititul unei povești, etc) și abia la final, dacă nimic nu pare să fie suficient de motivant recompense materiale (jucării, bani, puncte, fețe zâmbitoare). De ce această succesiune? Pentru a rămâne cât mai aproape de situațiile din lumea reală (dacă facem un proiect bun cel mai probabil e să primim o laudă, poate chiar un privilegiu (mâine poți să vii mai târziu la serviciu) și doar în ultimă instanță primim bani pentru asta)

PENTRU CE aplicăm pedepsele și recompensele?

Cum spuneam, pedepsele și recompensele sunt consecințe, adică fac sens doar în relație cu un comportament, prin urmare nu putem recurge la pedepse și recompense până nu stabilim cât se poate de clar un comportament țintăcăruia să le aplicăm. Să spunem că acest comportament este aranjatul lucrurilor în cameră.

A doua etapă este stabilirea importanței comportamentului respectiv. Mulți părinți vin la mine în cabinet cu o listă impresionantă de comportamente pe care le doresc de la copii: să salute adulții, să împartă jucăriile, să fie prietenos, să fie organizat, să fie mai curajos, să nu mai vorbescă urât, să fie mai atent la ore, etc. E bine să existe această listă, ca să știm dorințele ce le avem ca părinți, dar e imposibil de pus în practică. E imposibil fie din motive ce țin de copil, fie din motive ce țin de părinte. Așa că, următorul pas e alcătuirea unui top 3, maxim top 5. Care sunt acele 3-5 comportamente care considerați voi, ca și părinți că sunt cel mai important a fi schimbate sau îmbunătățite? Se mai regăsește aranjatul lucruriloe în acest TOP 3-5?

CUM aplicăm sancțiunile și recompensele?

În această etapă ne vom focaliza doar pe comportamentele selectate anterior, care trebuie să fie în deplin acord cu vârsta copilului. Dacă doriți să vă trimit o listă cu comportamente specifice copiilor pe grupe de vârstă mă puteți contacta.

Atunci când copilul e mai mic, până în 5- 6 ani, lista de comportamente ar trebui să fie chiar mai scurta, poate 1-2 comportamente. Asta pentru că un copil mic încă nu are capacitatea de analiză dezvoltată (și sincer, nici noi, părinții nu avem răbdarea necesară pentru a ne ocupa de mai multe). Aici sugerez folosirea cât mai extinsă a consecințelor naturale, care decurg firesc dintr-un comportament și nu necesită discuții elaborate. ”Nu te îmbraci când iesim afară – îți este frig”. ”Nu dorești să împarți jucăriile – te joci singur”. Există însă situații în care copilul pare să nu învețe. Atunci, ca părinte e momentul să mă întreb: e un comportament care îi face lui, mie sau altora rău? Dacă răspunsul este NU (sau încă pot tolera), atunci sugestia e să mai tolerați și să continuați cu consecințele naturale, poate până mai crește se rezolvă lucrurile. Dacă răspunsul e DA, atunci sugerez consecințele sub formă de recompense sau sancțiuni adaptate vârstei (și drept urmare nivelului de înțelegere). Spre exemplu, un copil care se află în parc și care lovește alți copii pentru a obține ceva (atenție, o jucărie) face un comportament care face rău (altora – copilului lovit). Dacă în urma încercării de a opri frumos acest comportament (prin ghidare internă „vezi, pe copil îl doare cînd lovești”) copilul continuă să lovească, atunci e timpul să trecem la sancțiuni („vom pleca din parc în momentul în care mai lovești copii”).

Când copilul a trecut de 5-6 ani, deja e capabil să înțeleagă relația dintre comportament și consecințe, așa că el trebuie să fie parte activă în stabilirea pedepselor și recompenselor. Spre exemplu, stabilim de comun acord cu copilul că e nevoie de o schimbare în ceea ce privește sarcinile și responsabilitățile lui. Se pare că nu a reușit să le facă până acum, așa că e timpul să vă gândiți la alte metode. În cabinet exact asta îi îndrum pe părinți – să vadărecompensele și sancțiunile ca pe niște metode, ca pe niște unelte pe care să le folosească doar pentru anumite comportamente și doar în anumite condiții. Spre exemplu, ați decis împreună cu copilul că e nevoie să repete la pian 20 de minute zilnic (da, e posibil ca unui copil să îi placă pianul dar să îi fie greu să repete) și că poate îi va fi mai ușor să o facă dacă știe că după cele 20 de minute de repetiții se poate juca 20 de minute un joc pe calculator. Evident, există și reversul: dacă nu repetă 20 de minute, atunci nu se poate juca pe calculator.

Ca psiholog am avut prilejul să văd direct sentimentele de neputință și de vinovăție pe care le încearcă mulți părinți. Am avut prilejul să cunosc părinți minunați, dar pe care sentimentele de frustrare i-au dus la sentimente de disperare și de neîncredere în abilitățile lor de părinți. Unul dintre motivele principale de îngrijorare ale acestor părinți este faptul că dacă aplică pedepse sau recompense comportamentelor copilului, își dresează copilul, îl condiționează să execute mecanic ceva, iar copilul nu învață nimic din asta. Dacă stabilim pedepsele și recompensele fără un plan clar, dacă le aplicăm întâmplător, fără legătură cu comportamentele copiilor atunci într-adevăr, nu numai că nu folosesc la nimic, pot fi chiar dăunătoare. Dacă stabilim recompense și pedepse în acord cu vârsta, dacă le stabilim în raport cu câteva comportamente țintă, dacă îi arătăm copilului legătura dintre consecințe și comportamente atunci ceea ce facem se numește învățare, nu dresare.

Sursa foto: http://bit.ly/2bjOOvJ

Comments

comments