“De cate ori sa-ti mai spun sa nu mai intri in casa cu cizmele pline de noroi! Uite ce-ai facut pe covor! E plin de urme! Nu poti sa asculti cand iti zic ceva?” Cred ca am trecut cu totii prin astfel de dialoguri cu copilul nostru. Si cel mai probabil ne-am enervat si poate chiar am ridicat tonul. Multi dintre noi cred ca am spus multe lucruri la frustrare si le-am spus in multe feluri. Oricat de mult ne iubim copiii si oricat de mult ne propunem sa nu tipam la ei si sa nu ne enervam, e aproape imposibil sa nu fim uneori frustrati atunci cand le cerem copiilor sa faca ceva si ei nu vor sau mai rau, incep sa „comenteze” si chiar sa aduca argumente contra. Momente de frustare vor aparea in permanenta, unele le putem evita, altele nu. Daca e sa luam in calcul ce putem face sa nu ajungem in astfel de situatii, ar fi chiar mai multe modalitati decat am putea crede 🙂 Unele lucruri pe care le putem face sunt mai generale, cum ar sa construim un climat de caldura, acceptare si intelegere astfel incat sa apara mai putine conflicte intre noi si copilul nostru. Altele sunt mai specifice si tin de cum anume vorbim astfel incat sa ne asculte copiii. Cam cat de des v-ati auzit pe voi insiva spunand “ti-am zis deja de trei ori … niciodata nu ma asculti … de ce trebuie sa trecem prin chestia asta de fiecare data … daca te mai vad odata ca…”. Si dupa “introducerile” acestea urmeaza, de regula, o prelegere moralizatoare.Problema e ca tinem prelegerile astea defapt pentru noi, ca sa ne mai eliberam oful, nu pentru copil. Fiindca daca am avea copilul in minte am sti ca ceea ce facem e inutil din mai multe motive. In primul rand nu au memoria pe care o avem noi, adultii, asa ca, daca zicem prea multe nu pot retine tot ce zicem. Daca nu pot retine, nici nu pot face legaturi intre ce am zis la inceput si ce am zis la final, intre ce am zis saptamana trecuta si ce zicem acum. In al doilea rand, nu pot fi la fel de atenti ca si noi. Daca nu-i intereseaza ceva – si cum ar putea sa-i intereseze sa ne auda vorbind singuri timp de cateva minute 🙂 – nu ii acorda atentie, asa ca, defapt nici macar nu ne asculta. Nu-i de mirare ca nu ne baga in seama copiii – ce altceva sa faca daca noi nu vorbim pe „limba lor”? . Imi amintesc de fiecare data cand mai cad in capcana prelegerilor ce mi-a zis fetita mea dupa una dintre ele: “Bla, bla, bla, n-am inteles nimic!” Avea 4 ani 🙂 Cred ca multi copii gandesc la fel cand ne lansam noi in tot felul de invataminte pretioase timp de minute bune! Mult mai eficient, tinand cont de ce pot ei sa auda (nu de ce avem noi nevoie sa vorbim) e sa fim scurti si la obiect si sa incercam una dintre aceste posibilitati:
- Sa descriem ce se intampla si ce dorim de la copil: „Ai intrat in casa cu cizmele murdare – da-le, te rog, jos!”
- Sa formulam explicit regula: „Toata lumea se descalta in hol. Te rog sa faci si tu la fel!”
- Daca suntem prea obositi pentru explicatii suplimentare: scurt si la obiect „Cizmele jos!”. Poate aceasta ultima varianta vi se va parea cam dura, insa exista momente cand chiar suntem prea obositi, chiar suntem prea lipsiti de resurse pentru a da explicatii si in aceste situatii e in regula daca o folosim. E oricum mai bine decat sa ne enervam, sa tipam si sa criticam.
Multi dintre noi isi doresc sa cunoasca “retete” cu solutii despre ce sa facem cand se intampla un anumit lucru care nu ne convine. Si e normal sa ne dorim, doar ca, de cele mai multe ori cand copilul nostru se comporta intr-un anumit fel, acest lucru are o multime de cauze si o multime de forme de manifestare, asa incat e imposibil de gasit “cea mai buna solutie”. O sa revin zilele ce urmeaza cu alte solutii la aceeasi problema. Mi se pare foarte importanta, totusi si sa stim ce sa nu facem, fiindca acest lucru ne motiveaza sa cautam alte solutii.
Voi ce solutii aveti cand nu va asculta copiii?
