Când avea 1 an am dus-o la creșă. A fost prima dată când am simțit că am trecut cu adevărat linia aceea difuză și vagă între a fi un părinte sensibil și protector și a fi un părinte-educator, care se retrage când e cazul. Am plâns, m-am îngrijorat, m-am învinovățit, deh, ”ce fel de mamă o fi aceea care-și duce copilul la creșă atât de mic?” Ea? Abia aștepta să meargă la creșă, i-a plăcut dintotdeauna să fie printre oameni, indiferent de vârstă. Mie… s-a părut că a fost cel mai greu moment de de până atunci. Dar asta până la următorul prag.

Când avea 2 ani am lăsat-o pentru prima oară să doarmă la bunici fără noi, părinții. Iarăși am făcut-o cu un nod în gât și cu sentimentul că ”o abandonez” la bunici deși își adoră toți bunicii și singura ei problemă e că fiind la școală acum nu mai poate merge cu ușurință în timpul anului acolo. Numai că atunci când am lăsat-o prima dată nu știam ce va fi, în schimb îmi imaginam cu vârf și indesat cum o să plângă după mama sau după tata, cum n-o să poată adormi dacă nu învârte o șuviță de păr DE-A MEA pe degețel.

La 8 am lăsat-o să meargă în tabără. Cu cortul, o săptămână!!!! Total în afara zonei mele de comfort. Nu pentru faptul că merge cu cortul, doar am mai fost și știu că îi place la nebunie. Problema e că merge FĂRĂ PĂRINȚI cu cortul. Dacă n-o să se descurce? Dacă plouă și se udă toată? Dacă răcește? Dacă e speriată noaptea? Dacă se aventurează singură prin pădure? Și iarași nodul în gât, stomacul strâns și anxietatea la 10 pe o scală de la 0 la 10.

O clientă (60 de ani) cu care m-am întâlnit deunăzi îmi povestea cu același nod în gât și cu lacrimi în ochi despre copilul ei (34 de ani) care ”până la vârsta asta” nu e căsătorit, nu are copii și pe deasupra e pe punctul să renunțe la ce a făcut până acum și să își schimbe traseul profesional. Oare ce ar putea EA să facă să-l aducă pe ”drumul cel bun”?

În viața noastră de părinți, fie că suntem la 25 sau la 70 de ani cred că trecem prin multe momente grele, momente de dezechilibru între a face totul pentru copii și a ne retrage pentru a-i lăsa să-și urmeze drumul lor. De fiecare dată când apare un astfel de nou moment ne dăm seama că momentul de dinainte care ni se părea de cotitură a trecut. Și i-am supraviețuit cu toții, părinți și copii. Uitându-mă în spate la cei peste 10 ani de a fi părinte pe care îi am, îngrijorarea de a o fi lăsat singură la creșă mă face să zâmbesc, cea de a o fi lăsat la bunici sau în tabără mă face să râd în hohote iar perspectiva de a vedea că poate va face alte alegeri de viață decât consider eu că ar fi benefic pentru ea… mă înspăimântă, pentru că nu am ajuns încă acolo.

Firul acesta subțire pe care ne tot facem exerciții de echilibristică, fir care desparte dorința de a-i ține aproape pe copii de dorința de a-i lăsa să înainteze în viață fără noi cred că e defapt firul pe care mergem întreaga viață după ce am devenit părinți. Firul acesta nu devine niciodată autostradă, să simțim stabilitate si echilibru. Cred că pot fi perioade în care se face mai lat, cam cât o cărare, după care iar se îngustează și tot așa, până la capătul vieții nostre.

Niciodată nu ajungem la capăt, niciodată nu vom avea sentimentul că am lăsat în urmă pentru totdeauna protecționismul și îmbrățișăm  100% independența copilului. Pentru că grija și dorința de a-i proteja nu e în spatele nostru și independența copilului în față. Ele sunt una lângă alta, în stânga și în dreapta, noi traversăm viața de părinte pe drumul dintre ele – uneori mai cădem sau într-o parte sau în alta, uneori ne clătinăm rău de tot, iar alteori reușim să ajungem la stabilitate. Pentru o vreme…

Când mai simțiți că vă clătinați, că alunecați sau în partea protecționismului sau în partea independenței amintiți-vă că nu sunteți singur pe firul acesta. E un drum tare aglomerat, plin de alți părinți care încearcă și ei să-și țină cum pot echilibrul. Momentul de echilibru în parenting nu e un moment în care ajungem și rămânem încremeniți pentru restul vieții. Nu exisă MOMENTUL de echilibru, există doar o mulțime de momente, uneori de echilibru, alteori de dezechilbru.

Sursa foto: https://bit.ly/2hHNv9z

The post Momentul de echilibru în parenting appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

„E imposibil să fii un bun părinte în anul 2016. Trăim sub lupa unui microscop viral dat de mediile de socializare online care a reușit să desființeze orice speranță ar fi avut-o vreodată un părinte.”

”Ceea ce a fost timp de ani de zile o poveste împărtășită in familie despre cum am pierdut copilul la Disney World astăzi este un motiv de dezbateri fierbinți purtate de străini în mediul online. Acești străini simt nu numai că au dreptul să comenteze și să judece aceste incidente care nu s-au întâmplat în familia lor dar și să ia măsuri, să ia atitudine sub forma hărțuirii, intimidării, petițiilor sau chiar a telefoanelor către autorități. Ca și cum nu ar exista loc de greșeli atunci când vine vorba de părinți.”

„Atunci când un copil este pierdut sau când suferă părem a uita anxietatea torturantă prin care trec părinții. Ca și cum a fi părinte are doar două fețe – fie ești un părinte bun, fie ești un părinte rău. Conflictele emoționale nu își găsesc locul pe internet, căci învinuirile conduc aici. Și învinuirile acționează ca un balsam, împrăștiindu-se printre mase sub forma lui „asta nu mi s-ar întâmpla mie niciodată”

„Nu putem trage o pălmuță la fund fiindcă vom fi acuzați că ne abuzăm copiii. Nu mai putem ceda în fața unei crize de furie fiindcă vom porni un scandal despre cum creștem copii răsfățați. Nu putem ține partea copilului copilului pentru că îi facem să fie cu nasul pe sus, să creadă că totul li se cuvine. Nu-i putem disciplina pentru că asta nu face decât să crească problemele. Nu putem sta pe lângă ei pentru a ne asigura că nu pățesc ceva pentru că devenim ”părinți elicopter”. Dar nici nu ne putem îndepărta de lângă ei pentru o secundă și să-i lăsăm să se descurce. Asta e neglijență. ”

„Toți cred că sunt părinți perfecți pe internet. Dar puțini pot împărtăși poveștile lor de frică și rușine. Și când o vor face, Internetul va fi acolo, așteptându-i.”

Vorbim atât de mult despre parenting necondiționat, despre cum să ne acceptăm copiii așa cum sunt, fără să-i judecăm. Cum rămâne cu noi, părinții? Pe noi cine ne acceptă așa cum suntem? Cu bune, cu rele, cu greșeli, cu succese? La noi cine se uită cu compasiune dacă ne pierdem cumpătul și ridicăm tonul la copii? Pe noi cine ne înțelege dacă suntem uneori atât de epuizați încât sărim peste spălatul pe dinți seara, peste strânsul jucăriilor sau chiar îi lăsăm cu tableta-n mână uneori? Eu zic că cine nu are prieteni adevărați, numai din aceia virtuali, să-și facă! E atât de bine și reconfortant să stai să împărtășești cu alții ceea ce nu poți pune status pe FB fiindca vei fi judecat și criticat că ești abuziv sau neglijent, că ești delăsător sau aspru.

Ieri după amiază eram cu toții frânți de oboseală după un week-end pe drumuri, un week-end stresant și obositor. Mi-am sunat soțul și i-am zis: ”Las-o să facă ce vrea în dup-amiaza asta, dacă vrea telefon, televizor, tabletă, jucarii – ORICE. Azi nu există reguli”. E în regulă să existe zile fără reguli. Nu-i va afecta creierul, nu ne va afecta relația, nu va crede că de acum încolo va avea voie la device-uri fără limită. E un moment în viață nu e TOATĂ viața, e o după amiază fără restricții și reguli NU o viață fără restricții și reguli. Nu va fi așa tot timpul, nu va fi așa des, dar va fi din când în când. Nu pot să zic că nu mă simțeam și vinovată că în loc să stăm împreună după un week-end în care am stat departe unii de alții stăm pe telefoane.

Fiecare avem „greșelile” noastre ca părinți, fiecare avem povești nespuse public. Nu le spunem de teamă de a nu fi judecați, de teamă de a nu fi respinși și criticați.  Sunt psiholog, deci știu multe despre părintele perfect, dar sunt și mamă așa ca știu multe și despre părintele imperfect. Cât despre cum le împac… greu, ca orice alt părinte, dar mă strădui permanent să văd nuanțele de gri dintre extreme. Sau ca să o citez pe Prințesa Buclucașă, esti 80% bună și 20% rea 🙂 Nu o întreb cum a făcut calculele, eu mă declar mulțumită de rezultat 🙂

Ce povești nespuse aveți? Ce greșeli de parenting faceți? Cât % sunteți „răi”?

The post Cresterea copiilor e oficial imposibil de realizat! appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

Eu aș face două coloane, una cu beneficii ale utilizării internetului si cealaltă cu costuri. Iar la final, neaparat concluzia!

Beneficii:

• găsim informații interesante ceea ce ne produce plăcere – la nivelul creierului se secretă dopamina (neurotransmițătorul plăcerii), un fel de ciocolată pentru creier cu putere adictivă mare
• nu există nicio enciclopedie unde să putem găsi atât de multe informații

Costuri:

• superficialitate în gândire – aflăm multe informații, dar procesăm puține
• conduce la formarea de compulsii (comportamente repetitive de genul verificarea mailurilor, citirea articolelor, share-uitul pe Facebook, etc)
• disrupe procesul de consolidare al informațiilor în memorie – din cauza întreruperilor si distractorilor constanți, informațiile pe care le primim nu mai trec din memoria de lucru (folosită atunci când aflăm informații) în memoria pe termen lung (folosită când stocam informațiile aflate). Ca transferul informațiilor să aibă loc, e nevoie să fim într-un alt modus operandi, nu să fim în continuare bombardați de informații

Paranteză – pentru că e important fiindcă se lămurește scurt și la obiect o întrebare: “Dacă toate informațiile sunt la un click distanță, de ce trebuie să ne mai chinuim să învățăm, să memorăm?”. A cunoaște nu e același lucru cu a ști. E clar, putem găsi orice informație pe google dar procesul e așa – căutăm, găsim, trecem mai departe la altceva, uităm. Daca uităm, informațiile respective nu mai trec în memoria de lungă durată, care e mai mult decât o enciclopedie de cunoștințe – e o rețea de legături. Mintea umana nu doar stochează informații ci le și conectează, le leagă între ele. Dacă nu avem ce să legăm, nu ajungem să cunoaștem în adevăratul sens al cuvântului lumea. Cunoștințele, și nu informațiile ne permit să gândim conceptual, să gândim critic, să creăm, să inovăm.

Soluția si concluzia

Să extirpăm internetul din viața noastră? Nicigând. Produce plăcere, ori nouă, oamenilor, ne place să avem plăceri. În plus, cum ziceam, conține atâtea informații cum nicio enciclopedie de pe fața pământului nu conține. Însă, așa cum am mai spus-o, soluția se află în echilibru, măsură și intenționalitate. Să nu ramânem doar la faza de acumulare de informații ci sa fim constienți de necesitatea de a ne deconecta de la device-uri pentru a intra în modul calm, atent, focusat de gândire astfel încât să permitem informațiilor aflate să treacă în memoria de lungă durată și să se consolideze. Ca să va dau exemplu pe mine: am văzut un filmuleț. M-am uitat la el și apoi am început sa îl rezum, să extrag informațiile esențiale din el și să le sistematizez. Așa le putem spune si copiilor noștri. “- Vrei internet? Bine. Cât timp? O jumătate de ora! De acord, cu condiția să povestim la final despre ceea ce ai aflat!”.

Prin faptul că direcționăm intenționat atenția asupra informațiilor aflate, ajutăm creierul să proceseze, si astfel să transfere informațiile din memoria de lucru în memoria de lungă durată.

Bad news: Nu veți avea voie nici voi să verificați e-mailul și FB cât timp copilul vostru transferă informații 🙂

The post Ce face internetul cu creierul nostru? appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

Încep cu mine, fiindcă am stat şi m-am gândit, oare pentru mine, ca părinte ce înseamnă “începe şcoala” sau ce înseamnă şcoală, în general? Care sunt aşteptările, temerile, speranţele şiîngrijorările mele pentru începerea anului şi pentru anul şcolar în general? În primul rând am vrut să îmi lămuresc şi să îmi definesc mie, în faţă mea, un fel de atitudine generală despre şcoală. Nu de alta, dar ceea ce gândesc şi simt eu faţă de şcoală, fie că sunt conştientă, fie că nu, va ghida şi influenţa ceea ce transmit copilului meu în legătură cu şcoala.
Aşadar, mă pun pe visat cu ochii deschişi şi încep să depăn imagini şi amintiri despre cum eram eu la şcoală. Îmi imaginez gimnaziul şi liceul fiindcă din primii ani nu-mi mai amintesc nimic. Dar mă opresc din visare fiindcă mă împotmolesc – am sentimente contradictorii faţă de şcoală. Când visez la mine aşa cum eram la şcoală simt plăcere. Când mă gândesc ca şi părinte că începe şcoală îmi vine să mă iau cu mâinile de cap.

Mie mi-a plăcut la școala când eram elevă, așa că stau și mă întreb: ce anume mi-a plăcut?

• Profesorii? DA. Majoritatea, nu toți.
• Colegii? DA
• Ce învățam, materiile școlare? Paradoxal poate pentru unii dar DA. Majoritatea. Mi-a plăcut literatura, matematica, chimia, biologia, aproape tot.

Şi atunci? De ce sentimente contradictorii? Că ATUNCI mi-a plăcut. Dar ACUM? Acum mă frustrez că nu sunt manuale disponibile când începe anul, că programa e stufoasă, că trebuie să mă chinui împreună cu copilul meu să-i facem faţă. Că ritmul e ameţitor. Că unele lucruri merg prea greu, altele prea uşor. Că la unele chestii se pricepe foarte bine şi la altele nu.

Şi atunci mi-am dat seama că ce am trăit eu la şcoală poate fi diferit de ceea ce trăieşte copilul meu. Nu mă refer aici la schimbările vremurilor. Mă gândesc că eu, ca părinte, e foarte posibil să am o altă atitudine faţă de şcoală ACUM versus atitudinea ce-am avut-o ATUNCI, când eram elevă. Am realizat că în spatele faptului că mi-a plăcut şcoala (atunci) stă faptul că mi-a plăcut să învăţ. Şi plăcerea de a învăţa a fost evident legată de şcoală când am fost de vârstă şcolară. Plăcerea de a învăţa mi-a rămas, dar mediul de învăţare s-a schimbat acum. Acum învăţ singură, învăţ de la oamenii din jurul meu, de la clienţii mei, de la copilul meu. Când vorbeam acum ceva vreme despre caracterul copiilor şi despre valori vă îndrumam înspre un chestionar care să va ajute să le identificați. Love of learning, plăcerea de a învaţa e o valoare, e o calitate umană. Nu toţi o împărtăşesc. Sau nu la toată lumea această valoare e în capul listei de valori, în acele top 3 valori în care sufletul nostru se simte “acasă”. La mine este, aşa că mi-e uşor să o transmit mai departe. Şi poate tot de aceea am simţit plăcere când mergeam eu la şcoală.

Sigur, nu pot să întorc vremurile înapoi şi să fiu elevă şi să transmit acea dragoste faţă de şcoală copilului meu. Mai ales că, amintirile mele de acum pot fi total diferite de ce trăiam atunci. Dar acces nu mai am decât la amintiri, nu la trăirile de atunci. Pot în schimb să transmit dragostea de învăţare, plăcerea de a afla lucruri noi şi să valorific cât pot de mult ceea ce îmi oferă mediul. Şcoala este mediul principal de învăţare dar nu e unicul aşa că exact acest lucru vreau să îl transmit. Că e minunat să înveţi în viaţa asta, că oamenii învaţă încontinuu, că e păcat să ne oprim vreodată din a învăţa şi că şcoală e făcută să îi ajute pe copii să înveţe.

Totuşi, şcoala e un sistem şi ca orice sistem are şi lucruri bune şi lucruri rele. Nu-i cum să fie altfel. Şi în loc să îi transmit că şcoala e extraordinară, unică şi fără cusur sau că e oribilă, inutilă şi groaznică, prefer să îi transmit că la şcoală se întâmplă tot felul de lucruri minunate, că acolo poate învăţa multe dar că nimic nu e perfect – drept urmare se poate întâmpla ca unele sarcini să fie plicticoase, altele prea grele, altele neinteresante. Sarcinile plictirsitoare sau grele sau neinteresante va trebui să le facă pentru că… așa merge treaba, nu poţi să faci numai ce îţi place, ce ţi se pare interesant şi uşor. De altfel și în viață e valabil același lucru. Şi în viaţă, ca şi în şcoală va face şi lucruri grele, şi lucruri neinteresante sau plicticoase. Vor sluji şi ele la ceva.

Haideți să vă arăt o mostră de discuție de-a noastră, care se suprapune foarte bine cu cele de mai sus. Am întrebat-o pe Prințesa mea Buclucașă ce simte despre faptul că începe școala. Știti ce mi-a răspuns?

Nu am mai contrazis-o. Are dreptatea ei, sunt oribile fișele, scopul meu nu era să o fac să îi placă fișele, scopul meu era să îi vâr un ghimpe de îndoială, să o fac să pună sub semnul întrebării afirmația vehementă: E oribil la școală! O să încerc ori de câte ori îmi va da ocazia să o ajut să vadă atât părțile plăcute cât și cele neplăcute care vin la pachet cu mersul la școală!

Avem o sarcină ca și părinți, o sarcină poate chiar mai grea decât sarcina de a tolera frustrarea când copii au de făcut teme, au de citit sau au de făcut FIȘE. Aceea de a-i ajuta să vadă școala ca fiind locul principal în care acum învață, ca fiind locul principal unde află lucruri interesante. Nu ne putem baza doar pe profesori și învățători, fiindcă unii sunt mai dedicați meseriei, alții mai puțin. E ȘI treaba noastră, a părinților, nu numai a mediului școlar să îi ajutăm pe copii să le placă școala.

Sursa foto: https://bit.ly/1KvAPJU, https://bit.ly/2hsCext

The post Cum le vorbim copiilor despre scoala appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

Stiti zicala aceea: “Ce tie nu-ti place altuia nu-i face”. Si care de altfel uneori poate fi la fel de adevarata si in varianta “Ce tie nu-ti place altuia ii face”. Am cel putin doua argumente pentru varianta “ce tie nu-ti place altuia nu-i face” cand vine vorba de a le cere copiilor sa impartaseasca cu noi, parintii, experienta lor de peste zi.

Nu intrebati ceea ce voi insiva urâti sa fiti intrebati

“Cum a fost la scoala?” e prea vag, prea abstract, prea greu si inomod de a raspunde. Ganditi-va numai la voi, cum a fost ziua voastra? Pun pariu ca a fost si buna si rea, a fost si linistita si stresanta, a fost si placuta si ingrozitoare. Daca sunteti acasa cu un copil a fost minunata cand v-ati jucat linistita cu copilul sau cand v-ati plimbat si a fost oribila cand l-ati lasat un minut, doar un minut singur, iar cand v-ati intors peretele era pictat ca si cum cineva ar fi lucrat intreaga zi la o opera de arta. A fost linistita cand copilul a adormit dar teribil de frustranta ca nu ati facut nimic, dar absolut nimic cat timp a dormit fiindca erati prea obosite sa faceti orice in afara de a butona computerul sau telefonul.  Oare cum ar fi daca in loc de intrebarea generica, aproape retorica as zice: “Cum a fost la scoala?” ati pune intrebari mai clare, mai tintite, mai specifice:

• Cum a fost la test? Ai avut emotii?
• Au fost momente cand te-ai simtit mandra de tine la scoala?
• Ce jocuri v-ati jucat in pauza?
• Ce ati mancat azi la pranz? (asta-i cea mai grea intrebare a zilei, va asigur)
• Te-ai mai simtit descurajata la matematica?
• Cu cine te-ai jucat azi la gradinita?

Pare mai plauzibil sa primim raspunsuri, nu-i asa?

Nu cereti ceea ce voi nu oferiti

Copilul vostru stie cum v-a fost ziua? Si ce sa-i povestesc, veti zice, am fost la serviciu, ce sa inteleaga el din asta? Eu stiu ca nu va place sa va povestiti ziua de munca copilului. Mai ales daca sunteti in situatia foarte des intalnita in care munca pe care o faceti nu va aduce satisfactie. Cu toate acestea, oricat nu v-ar placea, amintiti-va sa fiti un model pentru copilul vostru. Daca ei vad ca adultii din jurul lor isi impartasesc evenimentele de peste zi, fie ele obisnuite (am fost cam obosita la serviciu, am avut o sarcina dificila si m-am simtit coplesita, am povestit cu colega de birou despre…), fie extraordinare (azi a fost ziua de nastere a Mariei si am mancat un tort delicios” sansele sa faca si el la fel sunt mult mai mari. Stiu ca e uneori dificil, fiindca ceea ce le-am impartasi copiilor despre cum ne-a fost ziua poate fi total diferita de ceea ce am impartasi prietenelor sau sotului despre acelasi subiect. Copiilor vom alege sa le spunem ceea ce pot ei intelege.

Suntem mult mai mult timp departe de copiii nostri decat aproape de ei. Petrecem mai mult timp la scoala, gradinita sau serviciu decat petrecem acasa cu familia. Conversatiile sunt singurul mod prin care putem stabili o legatura intre cele doua lumi. Daca nu putem fi alaturi unii de ceilalti in toate experientele prin care trecem intr-o zi macar sa le impartasim la finele zilei.

[Sursa foto]

The post Cum sa intrebam “ce mai faci?” fara a intreba “ce mai faci?” appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

O mama buna…
• Isi adora copiii si nu face niciodata nimic ce i-ar putea rani
• Face intotdeauna tot ce e mai bun pentru copiii ei• Pune intotdeauna dorintele copiilor mai presus de propriile ei dorinte
• Isi doreste sa fie in permanenta lânga copilul ei
• Trebuie sa simta ca, copiii ei sunt cel mai important lucru din intreaga lume
• Trebuie sa renunte la orice pentru copiii ei
• Trebuie sa se simta fericita cand sta acasa intreaga zi cu copiii
• Nu are niciodata resentimente fata de copiii ei
• Trebuie sa se defineasca ca persoana prin faptul de a fi mama
• Nu trebuie sa se simta plictisita atunci cand petrece timp impreuna cu copilul ei.
• Trebuie sa simta o bucurie imensa ori de cate ori este impreuna cu copilul ei.
• Nu trebuie sa se gandeasca niciodata la cat de placuta si usoara ii era viata inainte de a avea copii
• Trebuie sa fie capabila sa aiba grija de copiii ei intreaga zi, fara pauze
• Nu trebuie sa se simta nefericita noaptea cand copilul are nevoie de ea.

Cum va face sa va simtiti lista de mai sus? Mie imi tremura stomacul numai cand o citesc, darmite daca as mai si crede in ea …
Toate acele „trebuie”, „nu trebuie”, „intotdeauna”, „niciodata” ma fac sa mi se taie respiratia. Cata presiune punem noi insine asupra noastra pentru a fi mame perfecte. Sau daca nu perfecte, oricum mame foarte, foarte bune. Cred ca nu exista mama care sa nu-si fi spus cel putin o data in viata „Ma simt o mama asa de rea. Simt ca nu fac destul pentru copiii mei”. Si acestea sunt cuvinte grele, care ne urmaresc cand mergem spre servici, cand ne urcam in masina, cand ne jucam cu copiii nostri, cand facem mancare, cand ne punem in pat la culcare.
Dar daca in loc de a fi mame perfecte (sau aproape perfecte), sau foarte bune ne-am propune sa fim mame. Mame pur si simplu, cat de bune putem noi sa fim, mame suficient de bune. Oare cum ar arata lista de calitati a unei mame suficient de bune?

O mama suficient de buna face tot ce-i sta in putere:
• Sa isi invete copiii sa se bucure de viata
• Sa fie prezenta pentru copiii ei atunci cand acestia au nevoie de ea.
• Sa asigure copiilor hrana, adapost si dragoste
• Sa fie un bun exemplu pentru copiii ei
• Sa isi faca timp pentru a se juca cu copiii ei
• Sa permita copiilor sa faca greseli pentru ca acestia sa poata invata din ele.
• Sa-si invete copiii cum sa iubeasca si sa-i accepte neconditionat pe ceilalti si pe ei insisi

Ce ziceti, e o diferenta destul de mare, nu? Niciun „trebuie”, „nu trebuie”, „niciodata”, „intotdeauna”… Lipsa de perfectiune. Realitate.
Eu cred ca toate femeile avem o lista cu ce credem ca „trebuie” sa facem atunci cand devenim mame, o lista de calitati ce definesc „o mama buna”. Unele cu siguranta sunt realizabile, altele sunt foarte departe de realitate. Eu va sfatuiesc sa va intrebati ce inseamna pentru voi sa fiti o mama buna si sa scrieti raspunsurile. Urmariti toate acele „trebuie”, „intotdeauna” si niciodata”. Daca renuntati la ele, eu cred ca deja sunteti toate mame suficient de bune 🙂

La multi ani, mamelor! Sa va bucurati de voi insiva si de faptul ca sunteti mame!

The post Despre a fi mamă. appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.