Ce putem face noi ca și părinți pentru copiii noștri? De unde să începem? Încotro să ne îndreptăm? 

Începem printr-o întrebare: Unde vrem să ajungem? Ce vrem să obținem? 

Dacă răspunsul este: să îmi scap copilul de anxietate să nu mai avem de-a face niciodată cu stările acestea, atunci riscați să fiți dezamăgiți. Anxietatea, cum am mai spus, este o stare, o emoție de care nu ne putem ”vindeca” niciodată, pentru că ce am fi fără emoțiile noastre? La fel cum nu ne putem ”vindeca” de bucurie, de tristețe, de dezamăgire, nu ne putem vindeca nici de anxietate, de teamă, de neliniște. Ceea ce putem însă e să ne ajutăm copiii să își țină sub control aceste stări, astfel încât, atunci când apar, să nu mai interfereze atât de mult cu viața lor – să nu-i mai împiedice să se concentreze la școală, să își facă prieteni sau să se joace în liniște și bucurie.

Un plan pentru părinți ar trebui să aibă ca scop asistarea copilului în înțelegerea stărilor pe care le are, explicarea acestora pe înțelesul lui și înarmarea cu unelte practice pentru ca acesta să își poată gestiona stresul, neliniștea, teama, anxietatea.

Ce este de făcut?

1. Denumim stările afective, trăirile, emoțiile.

În această primă etapă încurajăm copilul să vorbească despre toate emoțiile sale. Am scris un articol despre cum putem face mai ușor acest lucru aici: Să ne ajutăm copiii să exprime ceea ce simt. E un pas esențial pentru a normaliza aceste stări, pentru a-i ajuta să înțeleagă că stările anxioase sunt stări la fel cum sunt tristețea, bucuria, furia. Prin urmare, e normal, e firesc să se simtă temător și neliniștit în unele situații, la fel cum e firesc să se simtă bucuros sau trist în altele.

2. Încurajăm copilul să vorbeasca despre temerile lui.

Această etapă e o etapă în care culegem informații, scopul este să vedem cum arată temerile și îngrijorările lui. Vrem să aflăm ce înseamnă PENTRU PROPRIUL NOSTRU COPIL frica, anxietatea.

Daca el nu știe sau nu poate să împărtășească, o putem face noi înșine. Putem începe prin a descrie o situație recentă ”Mă gândesc la ziua de ieri când te-am scos de la școală și nu ai vrut să mai rămâi în curte la joacă. Mă întreb oare ce anume te neliniștea?”

Sau vă puteți da pe voi înșivă drept exemplu: “Știi, eu când eram de vârsta ta eram foarte neliniștită înainte de examene”. Întrebați-l dacă și el se simte la fel. Întrebați-l cum se simte la el emoția de dinainte de examen sau emoția pe care o trăiește când e scos în fața altora să facă ceva? Îl doare capul, burtica? Îi trec prin minte anumite gânduri?

Dacă nu le poate descrie spuneți-i voi: ”Știi, când eram eu la școală și aveam un test, simțeam cum mi se înmoaie picioarele/ simțeam cum mi se golește mintea/ simțeam fluturași in stomac/ aveam senzația că nu mai știu nimic etc.”

Nu treceți repede peste această etapă de frică să nu cumva să îi accentuați temerile. Lasați-l să le exprime, lăsați-l să le cunoască și să le împărtășească. Ascultați cu răbdare și încurajați copilul să cunoască cât mai multe despre neliniștile lui.

3. Îl educăm, îl învățăm ce este anxietatea și de ce apare?

Cum îl educăm? În același fel în care am mai spus-o și aici și aici. Educându-ne pe noi înșine, ca și părinți despre ce este anxietatea și apoi traducând exact aceleași informații într-un limbaj pe care copilul să îl înțeleagă. Putem folosi metafore, povești, doar imaginația e limita 🙂

Aceasta etapă este esențială pentru a-l ajuta să deosebească ce putem schimba de ceea ce nu se poate schimba. Nu putem schimba modul în care ne simțim, dar putem schimba modul în care ne raportăm la simțirea noastră.

4. Îl ajutăm să recunoască semnele de teamă și îngrijorare 

Am mai vorbit despre faptul că avem 3 mari categorii de semne ale anxietății:

• semnele fiziologice (cum se simte corpul nostru),
• semnele cognitive (gândurile nefolositoare și nerealiste care alimentează anxietatea)
• semnele comportamentale (care cel mai adesea iau forma evitării).

Pentru a le ”găsi” mai ușor, puteți juca împreună un joc, în care copilul este detectivul și caută cele 3 mari indicii: simptomele fizice, gândurile anxioase și comportamentele de evitare. Nu-i ușor să o facem cu copilul nostru mai ales dacă nu avem exercițiu cu noi înșine. Cel mai ușor de identificat sunt simptomele fizice. Cât despre gânduri sau comportamente, există și acolo strategii de identificare, dar probabil fac subiectul unui alt articol. Experiența mea de ani de zile ca psiholog pentru copii îmi spune că ei o fac chiar mai ușor decât o fac adulții, nefiind nevoie de strategii sofisticate ci doar de răbdare și deschidere în a-i asculta.

5. Abia acum am ajuns la uneltele practice, la a-i învăța ce să facă

Cum? Ne îngrijim de fiecare dintre cele trei categorii de semne. Pe rând. Unul cate unul. Fiindcă cel mai ușor sunt de identificat sunt simptomele fizice, acelea sunt de regulă și prima linie de atac. Un sistem nervos hiperactivat are nevoie sa fie calmat. Numai că nu vine nici firesc, nici ușor să o facem. Atunci când ne este teamă de ceva, când suntem anxioși, respirația noastră este accelerată, inima bate cu putere și simțim cum pierdem puterea din picioare și mâini. Practic, organismul se află într-o stare de tensiune. O primă tehnică de de-tensionare ar fi să ne ajutăm copiii să respire calm. Ușor de zis, greu de făcut. Nu-i de ajuns să le spunem: fii calm! Asa că îi învățăm.

Un exercițiu pe care eu îl folosesc des în lucrul cu copiii la Cabinetul de psihologie, e exercițiul cu baloanele de săpun. Le spun copiilor să își imagineze că au în mână o baghetă de făcut baloane de săpun. Vor să faca un balon Maaare!! Pentru aceasta e nevoie să tragă adânc aer în piept apoi să sufle în pelicula imaginară de pe bagheta de săpun încet, cu grijă, tot aerul astfel încât balonul să crească mare, maaare. Nu să expire repede, ci încet, ca nu cumva să spargă balonul.

Ideea din spatele exercițiului este aceea că respirația profundă, respirația adâncă are rolul de a calma un sistem nervos tensionat. Desigur și pentru gânduri există strategii, și pentru comportamente, dar pe acelea le voi prezenta ulterior

6. Repetăm, repetăm, încurajăm.

Nu ne putem opri din munca cu anxietatea, pentru că anxietatea nu e ceva ce trece. Nu există o pastilă pe care să o ia copiii înainte de un examen, înainte de un spectacol sau atunci când cineva râde de ei astfel încât anxietatea sa treacă. E ceva ce se face, nu ce se ingerează. E o deprindere, o abilitate, care, ca orice altă abilitate, cu cât o exersăm mai des cu atât devenim mai pricepuți în a o aplica.

Nu în ultimul rând… Să nu uităm să fim atenți atunci cand copilul reușește să-și stăpânească anxietatea și să ne bucurăm împreună de reușita lui! Să îl încurajăm să vadă că uneori reușește. Ceea ce e un început!

Nu-i nici ușor, nici rapid să educăm un copil în a-și cunoaște și a-și stăpâni anxietatea. Ca să nu mai zic că uneori noi, ca părinți, suntem depășiți, mai ales dacă și noi, la rândul nostru suntem anxioși și nu ne-a învățat nimeni niciodată ce să facem în astfel de situații. Nu e niciodată prea târziu să începem să ne educăm pe noi și pe copiii noștri. Nu scrie nicăieri că trebuie să o facem singuri! Poate avem prieteni mai pricepuți decât noi, avem acces la informații. Poate copilul nostru are o educatoare sau o învățătoare care îl poate ajuta sau un profesor dispus să o faca. Există psihologi care lucrează cu copiii și care îi pot ajuta atât pe copii cât și pe părinți să învețe ce să aplice, când să aplice și cum să aplice diverse strategii.

Cred că una dintre problemele cele mai mari când vine vorba de a ne ajuta copiii în situații care trezesc în ei anxietate e că vrem să sărim direct “să rezolvăm problema”. Să aflăm urgent cum putem să rezolvăm rapid și odată pentru totdeauna “Problema”. Vestea proastă este că nu se poate. Vestea buna este că se poate să ne ajutăm copiii, doar ca nu rapid, urgent și definitiv, ci încet, calm, sistematic, astfel încât să ajungă să le folosească întreaga viață acest ajutor!

Dacă aveți copii care se confruntă cu anxietatea la școală, am pregătit pentru ei un atelier în urma căruia ei să înțeleagă ce este anxietatea, de ce apare și mai ales cum îi pot face față cu succes.

Sursa foto: https://bit.ly/2fMu8fS

The post Cum ii sprijinim pe copii in gestionarea anxietatii? appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

• genetica joaca un rol important in transmiterea trasaturilor fizice, in transmiterea inteligentei, chiar in transmiterea tiroiditei sau a diabetului. V-ați considerat vreodată vinovațipentru inaltimea copilului? Sau pentru faptul ca are ochi albastri sau caprui?
• Copiii care au părinți anxioși au o probabilitate de 7 ori mai mare de a dezvolta anxietate. Genetica explică aproximativ 30-40% din transmiterea anxietății. Drept urmare, deși ne uităm la o contribuție însemnată, majoritatea (60-70%) dintre copiii care au părinți anxioși NU dezvoltă la rândul lor anxietate.

Copiii se nasc mai degrabă cu o vulnerabilitate, o sensibilitate, o predispoziție de a dezvolta anxietate, nu cu o condamnare la a fi anxioși. 

Cum stau lucrurile când vine vorba de întrebarea: Oare copilul meu e anxios fiindcă nu l-am crescut cum trebuie? Fiindcă am greșit în creșterea și educarea lui? Există o încrengătură complexă de factori care contribuie la instalarea nu doar a anxietății ci și a altor probleme ce țin de alte aspecte ale vieții copilului nostru, fiind aproape imposibil să fie izolată CAUZA cu C mare adică acel Factor responsabil de toate. Drept urmare, “parenting-ul neadecvat” sau ”nu l-am crescut bine” sau ”am greșit în modul în care mi-am crescut copilul” nu poate fi CAUZĂ a tuturor problemelor, la fel cum ”parenting-ul de calitate” sau ”a crește bine copiii” nu poate rezolva toate problemele. Despre parentingul greșit, am mai vorbit aici.

Chiar dacă nu putem cunoaște Cauza, există totuși, cel trei modalități prin care putem alimenta anxietatea copilului:

1. reacția super-protectivă pe care o avem atunci când copiii exprimă o temere, o neliniște, o îngrijorare. Cred că toți părinții ne iubim copiii, prin urmare, atunci când ne vedem copilul speriat, vulnerabil su îngrijorat avem reacția de a-i sări în ajutor, de a-l ”salva”, de a-l proteja. Sigur, dacă vedem un câine alergând înspre el să îl muște, e firesc să îl luăm în brațe să îl apărăm. Uneori ”sărim” în ajutor dacă e mai greu la temele de casă stând lângă el și la 12 ani, uneori sărim cu a inventa scuze față de alți părinți că nu vrea să participe la petreceri sau să meargă să doarmă la un prieten. Astfel de salvări pe care le oferim copilului pot fi multiple, constituindu-se într-un adevărat tipar, copilul nemaiajungând să fie nevoit să își înfrunte temerile pentru că avem noi grijă să nu mai rămână niciuna în apropiere. Pe termen scurt e reconfortant să ne vedem copilul mai liniștit, însă pe termen lung există riscul de a-l învăța că ”nu pot să fac față vieții de unul singur” sau că ”lumea e periculoasă”.
2. recompensăm comportamentul anxios al copilului. E greu să rămânem imuni atunci când copilul vine alergând speriat că e un monstru în cameră. Sau atunci când începe să plângă că cineva i-a făcut o observație și l-a făcut de rușine. În situațiile acestea, e posibil să lăsăm totul și să mergem să-l luăm în brațe, să povestim cu el, să îl alinăm. În schimb, dacă ne solicită ”hai să ne jucăm”, ”hai să citim”, hai să desenăm sau cine știe ce alte modalități de a cere atenție e posibil să răspundem cu ”n-am timp acum” sau preferatul lor ”imediat” (dar care defapt înseamnă ”acum nu pot dar nu-ți spun direct ca să mă lași în pace și să nu mă mai bați la cap”). Nu zic că ar trebui să nu-l băgăm în seamă când e îngrijorat sau temător, doar că nu e benefic să acordăm acestor plângeri mai multă atenție decât altor cerințe. Pe termen scurt copilul se liniștește dar pe termen lung există riscul să învețe că dacă se văicărește este luat în seamă mult mai mult decât în situațiile în care exprimă o dorință, o cerere sau în care afișează comportamente mai încrezătoare.
3. modul în care răspundem noi, ca părinți adulți, situațiilor de viață provocatoare. Ne place să-l vedem pe ”ăla micu” plimbându-se cu o mânuță la ureche și cu cealaltă în șold vorbind la telefonul imaginar ”exact ca mami”. Sau plimbându-se cu tocuri de 15 cm prin casă și admirându-se în toate oglinzile. Copiii ne observă și ne imită. Doar că ei observă mult mai mult decât crededem noi și imită așișderea. Prin urmare, ei nu vor imita doar ce ne convine nouă, vor imita tot ce văd, inclusiv reacția pe care o avem noi, ca părinți, la realitatea vieții de zi cu zi. Dacă un părinte e anxios și are ca modalitate principală de a-și gestiona anxietatea evitarea, atunci și copilul învață că asta e modalitatea de a se confrunta cu temerile: evitându-le.

Creșterea copiilor e o ocupație de-o viață, în continuă mișcare și schimbare, provocarea noastră e să ne adaptăm acestor provocări și să le gestionăm cât mai bine. Greșelile… sunt inevitabile, la fel cum sunt inevitabile oricăror acțiuni pe care le face. Chiar dacă am enumerat cele trei modalități prin care putem alimenta anxietatea copiilor, nu înseamnă că greșind în felul acesta suntem dăunători copiilor. Ce este dăunător este fixarea excesivă asupra greșelilor, care aduce un sentiment de vină și copleșire. Aceaste sentimente, la rândul lor, atrag o atitudine pasivă de auto-milă și lipsă de acțiune (de teamă să nu mai greșim). Nicio acțiune ”greșită” asupra copiilor (exceptând abuzul) nu are efecte devastatoare asupra vieții lor. O acțiune e doar o acțiune, o greșeală poate fi oricând urmată de o acțiune de reparare și lucrurile reintră în firesc.

Părinții uneori aleg metode nepotrivite pentru a face față provocărilor pe care le poate pune un copil anxios, dar aceste ”greșeli”, aceste alegeri nu îi condamnă pe copii la anxietate.

Pe măsură ce împreună cu un psiholog sau singur, prin căutări și informare descoperiți tot mai multe fețe ale dificultăților copilului probabil o sa constatați că o parte dintre aceste dificultăți nu le-ați gestionat în cea mai adecvată manieră, însă o gestionare neadecvată NU POATE FI CAUZA dificultăților copilului. Povestind la cabinet cu atâția părinți și copii care se confruntă cu anxietatea, mai degrabă aș spune că e valabilă altă regulă: practicile parentale mai ineficiente au apărut tocmai ca urmare a faptului că părinții aveau un copil anxios. Neștiind să numească acest lucru, nu au știut să aleagă cea mai bună cale de acțiune (adică cele mai eficiente practici de parenting).

Am văzut că anxietatea apare la intersecția mai multor factori, pe care i-aș grupa în două mari categorii:

• Factori de țin de ”natură” – aici intră factorii genetici, temperamentul și fiziologia creierului. Acești factori copilul nu îi alege, se naște cu ei și sunt destul de impermeabili la schimbare. Zic ”destul de” în sensul în care, sub anumite aspecte pot fi modificați, dar nu la modul spectaculos, ci mai degrabă pot fi flexibilizați.
• Factori ce țin de mediu: aici intră evenimentele stresante, traumatizante și stilul de parenting. Asupra factorilor de mediu influența pe care o avem e cea mai mare.

Dacă nu putem ști CAUZA anxietății, nu înseamnă că a cunoaște acești factori nu e important. De ce? Cunoscând cât mai multe dintre cauzele anxietății, putem selecta să acționăm pornind de la factorii pentru care avem cel mai mare grad de control și influență. E destul de clar că acest factor este cel care ține de parenting, de modul în care alegem să ne raportăm la anxietățile copilului și să le gestionăm. Motivul pentru care o să găsiți o mulțime de informații care leagă parentingul de anxietate e acesta:gradul de control pe care îl avem în a influența cursul problemelor. Parentingul si anxietatea nu sunt legate pentru că ”responsabilul principal de anxietatea copilului e parentingul deficitar” ci pentru că asupra acestui factor putem interveni în cea mai mare măsură în așa fel încât să apară îmbunătățiri în viața copilului. .

Dacă în ceea ce privește VINA, nu avem nicio vină că al nostru copil se confruntă cu probleme de anxietate, în ceea ce privește responsabilitatea avem o responsabilitate ca părinți să facem tot ce ține de noi pentru a ne ajuta copilul cu probleme de anxietate.

Deși predispoziţia către anxietate se poate transmite genetic, nu suntem “vinovați” de a fi transmis această predispoziție mai mult decat suntem vinovați de a fi transmis culoarea ochilor sau intălțimea. Nu suntem vinovați de anxietatea copilului, avem însă responsabilitatea de a face tot ce ține de noi, ca părinți, pentru a o reduce. Ajutându-ne copiii să facă faţă temerilor de acum prevenim apariţia problemelor mai grave de anxietate.

O regulă de aur a acestui ajutor, o mantra dacă vreți:

Responsabilitatea noastră ca părinți nu este să gestionăm anxietatea copilului nostru ci să îl învățăm pe el să își gestioneze anxietatea. Responsabilitatea noastră nu e să înlăturăm obstacolele din calea lui ci să îl învățăm cum să le ocolească sau să sară peste ele. 

Dar cum să îl învățăm pe copil să își gestioneze anxietatea? De unde să începem și încotro să ne îndreptăm? Urmăriți site-ul www.parintecuminte.ro pentru ultima parte a acestei serii despre cum se poate trata anxietatea la copii.

The post Sunt parintii responsabili de anxietatea copilului? appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

• Ce este anxietatea?
• Ce sunt tulburările de anxietate și cum diferă anxietatea patologică de anxietatea ”obișnuită”?
• Cum știm dacă anxietatea copilului e o problemă?
• Cine poate spune dacă anxietatea copilului e patologică sau nu?
• Cât de frecventă e anxietatea patologică?

În această a doua parte vom vorbi despre:

• Cum arată anxietatea patologică la copii, unde se simte ea?
• Care sunt formele în care se prezintă anxietatea în viața copiilor?
• Cum ajunge un copil să fie anxios, care sunt cauzele apariției anxietății?

urmând ca în ultima parte a acestei serii să vorbim despre semnalele de alarmă care indică prezența unei tulburări de anxietate și despre cum se tratează anxietatea la copii.

Cum arată anxietatea patologică la copii?

Când simt anxietate, copiii o simt la 3 niveluri:

• la nivelul gândurilor, al proceselor mentale: Gândurile copiilor anxioși se învârt în jurul ideii de pericol și amenințare (reală sau imaginară). Se pot teme să nu se rănească, se pot teme că cei dragi lor ar putea păți ceva. Le poate fi teamă că ceilalți vor râde de ei, le este teamă să mângâie un câine, le e teamă să meargă la spital.

• la nivelul corpului anxietatea se poate simți ca durere de burtică sau de cap, ca palpitații, ca diaree, ca oboseală, ca transpirație sau ca senzație de leșin.

• cel de-al treilea nivel, probabil cel mai ”deranjant” și totodată și cel mai problematic e nivelul comportamental. Când simt anxietate, copiii pot să fie agitați, să plângă excesiv, să se agațe de părinți, să tremure. În plus, apar comportamentele de evitare, care pot fi evidente (refuză să meargă la școală sau grădiniță) sau pot fi mai subtile (își ajută părinții întreg week-endul ca să evite să meargă cu prietenii la o petrecere, studiază încontinuu ca să poată evita interacțiunile cu ceilalți).

Anxietatea o putem gândi nu doar la modul calitativ, ci și la modul cantitativ. Unor copii le e teamă de unul-două lucruri și atât. Alți copii pot fi foarte prietenoși și sociabili, dar refuză să meargă să doarmă peste noapte la vreun coleg. Alți copii sunt în general curajoși, dar când vine vorba de seară au nevoie fie de prezența unui părinte, fie de lumină ca să poată adormi.

La celălalt capăt, unii copii se pot îngrijora despre o mulțime de lucruri și i-am putea descrie ca fiind mai sensibili. Astfel, unii copii pot fi reticenți la a accepta orice e nou, pot să evite să se joace cu alți copii, pot să se teamă de câini, de pisici, de păianjeni, de șerpi și de a merge la spital.

Cu toate acestea, putem identifica unele tipare, unele pattern-uri de gânduri – senzații fizice – comportamente care fac posibilă definirea unor tipuri de tulburări de anxietate.

Care sunt formele tulburărilor de anxietate?

Fiecare copil e unic, drept urmare rareori doi copii anxioși se vor comporta exact la fel, vor avea aceleași simptome fizice sau aceleași gânduri. Există, totuși, o serie de similarități, ceea ce permite clasificarea, împărțirea tulburărilor anxioase la copii în câteva grupe:

Fobia specifică

Un copil care suferă de fobie specifică simte o teamăpronunţată şi persistentă legată de anumite obiecte sau situaţii specifice. Tipuri frecvente de fobii sunt fobia de animale, de injecţii, de tunete și fulgere, de înalțime, de lift, de avion, de întuneric, de monștri.

Anxietatea de separare

Este o frică ce apare atunci când copilul este separat de o persoană de atașament (cel mai adesea mama). Pe plan comportamental, acești copii pot plânge excesiv la separarea de mamă, pot să se agațe de ea, sau pot să o urmeze din cameră în cameră de teamă ca nu cumva să o piardă din ochi. Acești copilași vor protesta atunci când părinții încearcă să plece undeva fără ei, îi poate apuca durerea de burtică sau de cap, sau chiar să facă o criză de furie dacă decizia rămâne neschimbată.

Anxietatea generalizată

Este o tendință generală de a fi îngrijorat sau anxios într-o multitudine de arii ale vieții. Copiii care au anxietate generalizată se îngrijorează despre școală, despre teme, despre performanță, despre securitatea financiară a familiei, despre slujba părinților. În mod particular se îngrijorează că nu vor face față în diverse situații și e posibil să ceară asigurări și reasigurări de la părinți că totul e în regulă și că va fi bine. Părinții copiilor cu anxietate generalizată se simt adesea extenuați și descurajați ei înșiși de multitudinea de griji pe care și le fac copiii lor.

Anxietatea socială sau fobia socială

Este frica și îngrijorarea care apare în situațiile în care copilul trebuie să interacționeze cu alți oameni sau în situațiile în care trebuie să fie centrul atenției. Cea mai uzuală descriere a acestor copii e că ”sunt timizi”, deși nu toți copiii timizi au anxietate socială. Tema centrală a fricii acestor copii e că ceilalți vor râde de ei sau îi vor discredita în vreun fel. Ca rezultat, e posibil să evite situațiile care presupun interacțiuni cu alți oameni: să vorbească la telefon, să răspundă la întrebări în clasă, să se joace cu alți copii.

Tulburarea obsesiv-compulsivă

În tulburarea obsesiv-compulsivă, copilul repetă anumite acțiuni sau are anumite gânduri de care nu poate scăpa. Spre exemplu, se poate îngrijora că e prea mult praf și mizerie și se poate îmbolnăvi. Drept urmare ajunge să curețe tot timpul casa sau pe el însuși ca să prevină îmbolnăvirea. Se poate îngrijora că nu reușește să termine lucrurile la timp așa că își aranjează și organizează încontinuu lucrurile. Obsesiile sunt gânduri (idei persistente, impulsuri sau imagini) trăite ca fiind intruzive şi inadecvate. Compulsiile sunt acțiuni(comportamente sau acte mentale) repetitive care au scopul de a reduce anxietatea.

Tulburarea de panică

Apare atunci când există episoade scurte şi intense de groază (atacuri de panică), asociate adesea cu senzaţia de lipsă de control sau de moarte iminentă. În cursul acestor atacuri sunt prezente simptome, cum ar fi scurtarea respiraţiei, palpitaţiile, senzaţiile de sufocare sau de strangulare și frica de „a nu înnebuni” sau de a nu pierde controlul. E o tulburare mai puțin întâlnită la copiii mici, dar poate apărea în adolescență.

Tulburarea de stres post-traumatic

Urmează expunerii la un eveniment traumatic extrem care determină o frică intensă, neajutorare sau groază. Evenimente de acest gen pot fi accidentele de mașină, dezastrele naturale, abuzul sexual. Deși imediat după un eveniment traumatic reacțiile de frică și neajutorare sunt naturale, după o perioadă de timp ele se diminuează ca intensitate. În unele cazuri însă nu se diminează, continuând ani de zile. Copiii pot să retrăiască evenimentul traumatic, să aiba coșmaruri, să evite să facă acțiuni care le amintesc de evenimentul traumatic (nu mai urcă în mașină).

De cele mai multe ori, aceste forme de anxietate nu se întâlnesc în stare pură, ci apar combinate. Nu doar ele între ele ci și împreună cu alte tulburări cum ar fi depresia, ADHDsau consumul de sustanțe dacă vorbim de adolescenți. Uitându-ne peste formele de anxietate de mai sus, e evident că ele au și puncte comune, dar și deosebiri.

Cum ajunge un copil să fie anxios? Care sunt cauzele anxietății?

Nu cunoaștem pe de-a-ntregul răspunsul la această întrebare, însă cercetătorii lucrează neobosit. Ceea ce știm până acum e faptul că majoritatea copiilor cu anxietate au cel puțin un părinte cu probleme de anxietate. Copiii cu părinți anxioși prezintă un risc de 7 ori mai mare pentru a dezvolta o tulburare de anxietate, comparativ cu copiii ai căror părinți nu au tulburări de anxietate. Acest lucru înseamnă că anxietatea are o bază biologică (la fel ca alergiile, diabetul sau bolile de inimă) și că există mai mulți factori de risc care cauzează sau mențin anxietatea, factori ce includ genetica, temperamentul, evenimentele de viață sau modul în care circulă neurotranmițătorii în creier.

Genetica

Nu există aproape niciun dubiu asupra acestuia fapt: anxietatea se moștenește. În familiile copiilor anxioși adesea se identifică cel puțin o rudă apropiată care este foarte anxioasă, cel mai adesea cel puțin unul dintre părinți este anxios la rândul lui. Această moștenire e mai evidentă în cazul anxietății generalizate și mai puțin în cazul unei fobii specifice. Ceea ce se transmite nu e neapărat o tendință de a se îngrijora ci mai degrabă se transmit trăsături mai generale, cum ar fi faptul de a fi mai sensibil din punct de vedere emoțional. Din acest punct de vedere, la fel cum unii ne naștem mai înalți sau mai scunzi, cu ochi albaștri sau căprui, ne naștem din punct de vedere emoțional mai sensibili sau mai insensibili. Sensibilitatea emoțională are și o parte pozitivă, părinții descriu adesea acești copii ca fiind calzi, afectuoși, amabili, atenți si iubitori. Pe partea negativă, această sensibilitate crescută înseamnă că acești copii vor fi mai temători și mai ușor loviți de evenimente negative.

Temperamentul 

Se pare că există unele trăsături temperamentale care predispun înspre anxietate. Spre exemplu timiditatea, afectivitatea negativă, o tendință de retragere din fața situațiilor noi predispun copiii la anxietate. Temperamentul are o bază biologică, care se referă la felul în care funcționează sistemul nervos al copilului. Deși este un dat al fiecăruia dintre noi, temperamentul nu e ceva ce poate fi modificat fundamental, însă poate fi ajustat astfel încât copilul să poată răspunde mai productiv la cerințele mediului în care trăiește.

Evenimente din mediul în care trăiește copilul

Unele evenimente sunt extrem de perturbatoare cum ar fi un dezastru natural, moartea unui părinte, un accident de mașină, abuzul sexual. Chiar dacă pe termen lung s-ar putea ca efectele să dispară, pe termen scurt și mediu majoritatea copiilor vor trăi anxietate intensă dacă se confruntă cu astfel de evenimente stresante. Uneori evenimentul nu e atât de stresant însă poate avea un efect foarte puternic asupra copiilor. Am lucrat la Cabinet cu o fetiță care a rămas foarte speriată după ce a luat foc panoul electric de la ei de acasă. Părinții au acționat repede, nimeni nu a pățit nimic și totul s-a rezolvat rapid. Pentru toată lumea mai puțin pentru fetiță, care devenea foarte speriată ori de câte ori vedea ceva în priză – aparatul de prăjit pâine, un uscător de păr, un fier de călcat.

Chimia creierului

Mai multe linii de studiu din sfera neuroștiințelor converg înspre aceeași concluzie: anxietatea nu apare ca urmare a unui ”defect” în creier, ci mai degrabă ca urmare a unei disfuncții în circuitele cerebrale care reglează răspunsul organismului la pericol. Astfel, anxietatea vine dintr-un dezechilibru între procesele superioare de gândire și cele bazale – structurile cerebrale bazale sunt foarte reactive iar structurile celebrale superioare nu reușesc să controleze răspunsul la aceste semnale de pericol. Cu alte cuvinte, oamenii anxioși văd situațiile prin care trec ca fiind mult mai periculoase decât sunt pentru ceilalți oameni și reușesc într-o măsură mai mică să controleze reacția pe care o au în confruntarea cu aceste situații. De ce nu e acesta un ”defect”? Pentru că avem un creier maleabil, un creier capabil să se modifice în moduri în care până nu demult credeam că sunt imposibile.

După cum vedeți există mai multe cauze pentru apariția și instalarea anxietății. Dacă aveți întrebări, neliniști și temeri asupra anxietății copilului, dacă aveți niște semnale de alarmă, dacă aveți o intuiție că ceva nu este în regulă, vă recomand să nu așteptați la nesfârșit pentru a merge cu copilul la psiholog. Tulburările de anxietate sunt tratabile, rata de succes e cu atât mai mare cu cât se intervine mai de timpuriu.

Urmăriți site-ul www.parintecuminte.ro pentru ultima partea a acestei serii despre semnalele de alarmă care indică prezența unei tulburări de anxietate și despre cum se tratează anxietatea la copii.

Sursa foto: https://bit.ly/2f02vmF

The post De ce sunt copiii anxiosi? Formele anxietatii la copii appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

Ce putem face noi ca și părinți pentru copiii noștri? De unde să începem? Încotro să ne îndreptăm? În cadrul atelierelor pe care le-am ținut pentru copii, am întâlnit adesea părinți exprimându-și îngrijorarea de a vorbi copilului despre anxietate. “Nu vreau să creadă că eu consider că e ceva în neregulă cu ea”. “Aș vrea să îl ajut direct, fără să mai vorbim despre teamă, îngrijorare, anxietate. Să îi arat direct ce strategii să folosească!”

Daca ar fi să selectez numărul 1 în topul celor mai mari mituri legate de anxietate (și numarul 1 pe lista care ne împiedică să facem ceea ce trebuie să facem cu copiii noștri când se simt temători) este: “Dacă vorbim copiilor despre anxietate acest lucru îi va face să fie și mai anxioși!”

Păi haideți să vedem ce se întamplă dacă NU vorbim copiilor de anxietate. Mă gândesc la un scenariu care e cam așa:

– Mami, nu vreau să merg mâine la școala. Avem test și eu nu știu nimic.

– Hai lasă, cum să nu știi nimic, doar n-ai fost degeaba la școală un an întreg!

– Mi-e frica de examen. Dacă iau notă mică?

– Frică? De un examen? Păi dacă și-e frică de-un amărât de examen ce-o sa faci mai încolo când examenele vor fi din ce în ce mai grele? 

– Dar e un examen greu!

– Greu? Fii serioasă! Lasă că nu-i mare lucru. Relaxează-te, adună-te, concentrează-te și o să vezi că o sa fie bine!

Exemplul de conversație de mai sus e atat de frecvent, încât nici nu remarcăm că ar fi ceva în neregulă. Neregula majoră e ca avem un copil care începe să exprime niște temeri, îngrijorări, simptome și avem un părinte care crede că nu-i mare lucru ce se întâmplă. Dacă ”nu-i mare lucru” înseamnă că nu există nicio problemă. Dacă nu există nicio problemă e clar că “va fi bine”. Și mai ales, dacă nu există nicio problemă nu avem nimic de soluționat! Cu toate acestea există o problemă, poate nu din perspectiva părintelui, dar din perspectiva copilului sigur este! Dacă există o problemă din perspectiva copilului, atunci ea trebuie să devină prioritate pentru părinte! De ce?

Dacă noi nu ne ajutam copilul să înțeleagă și să facă sens de ceea ce i se întâmplă cu el o va face singur!

Și o va face cum știe el mai bine, sau mai bine zis cum nu știe el. Cel mai probabil se va simți:

• neînțeles, neacceptat (nimeni nu mă ia în serios)
• confuz (oare de ce eu mă simt așa deși tata îmi spune că nu are de ce să-mi fie teama)
• neîncrezător și izolat (e ceva în neregulă cu mine de mă simt așa?)
• neajutorat (ce-o să mă fac?)
• rușinat (dacă văd și ceilalți cât sunt de speriat?).

Se va întâmpla exact ceea ce voiam să NU se întâmple: nevorbind despre anxietate, copiii se vor simți și mai anxioși, fiindcă la stările inițiale (destul de normale și justificate) adăugăm altele (cele de confuzie, rușine, neajutorare).

Sa zicem ca nu suntem in situatia descrisa mai sus, sa zicem ca suntem acei parinti ca taticul de care spuneam la inceput. Care din grija si intelegere pentru copil vor sa evite a-l face sa se simta inconfortabil. Aici imi vine in minte mai degraba o intrebare: care e rolul nostru de parinti? De a le da copiilor ce au nevoie cand au nevoie? Uneori, dar ROLUL (cu litere mari) eu zic ca e acela de a-i invata pe copii de unde sa isi ia lucrurile de care au nevoie in momentul in care au nevoie. Degeaba il invat relaxare musculara, respiratie profunda, tehnici de combatere a gandirii negative (strategii necesare in lupta cu anxietatea) daca el nu stie la ce ii folosesc. E ca si cum i-as pune de fiecare data caciula pe cap cand e rece afara in loc de a-l invata sa isi protejeze capul atunci cand ii e frig (ceea ce implica a fi constient de faptul ca e rece afara, ca acest lucru il face sa ii fie frig si ca atunci cand ne este frig a ne pune o caciula pe cap ajuta).

Am vazut pana acum ce sa nu facem, dar totusi, ce sa facem sa ne ajutam copiii? In primul rand ne organizam noi, ca si parinti. Facem un plan. Si planul acesta are o ratiune, o justificare, are o secventialitate care trebuie urmata. Planul acesta are 5 pasi, iar pentru a fi eficient pasii trebuie parcursi exact in ordinea aceasta:

1: Incurajam copilul sa vorbeasca despre temerile si ingrijorarile sale (e un pas in care culegem informatii despre ce inseamna PENTRU PROPRIUL NOSTRU COPIL frica, anxietatea)
2: Il educam, il invatam ce este anxietatea, de ce apare? (e un pas in care el intelege ca anxietatea e normala, ceea ce face sa dispara toate emotiile si gandurile secundare de rusine, inadecvare, confuzie si neajutorare, lasandu-l in lupta un singur adversar, nu 5)
3: Il ajutam sa recunoasca semnele de teama si ingrijorare (similar cu a-l invata sa recunoasca cand ii e frig cum se manifesta acest lucru)
4: Abia la acest pas sarim la a-l invata ce sa faca.
5: Repetam, repetam, incurajam. Anxietatea nu e ceva ce trece. Nu exista o pastila pe care o iei si in dimineata examenului anxietatea trece. E ceva ce se face, nu ce se ingereaza pentru a tine anxietatea sub control. Si ca orice alta abilitate, cu cat o exersam mai des cu atat devenim mai priceputi.

1. Cum incurajam copilul sa vorbeasca despre temerile lui?

Ca de atatea si atatea ori incepem noi daca el nu o face (sau nu o mai face fiindca fara sa vrem l-am tot descurajat). Putem incepe prin a descrie o situatie recenta cand ati observat ca cel mic era temator. Sau va puteti da drept exemplu: “Stii, si eu cand eram de varsta ta eram foarte emotionat inainte de examene”. Intrebati-l daca si el se simte la fel. Intrebati-l cum se simte la el emotia de dinainte de examen? Il doare capul, burtica, ce ganduri are? Daca nu le poate descrie spuneti-i voi: Stii, unii copii cand sunt inainte de examene simt cum li se inmoaie picioarele/ simt cum li se goleste mintea/ simt fluturasi in stomac etc. Nu treceti repede peste aceasta etapa de frica sa nu cumva sa ii accentuati temerile. Lasati-l sa le exprime, lasati-l sa le cunoasca si sa le imparaseasca. Ascultati cu calm si rabdare.

2. Cum il educam, cum ii vorbim despre ceea ce simte?

In acelasi fel in care am mai spus-o si aici si aici. Educandu-ne pe noi insine, ca si parinti despre ce este anxietatea si apoi traducand exact acelasi informatii intr-un limbaj pe care copilul sa il inteleaga. Putem folosi metafore, povesti, doar imaginatia e limita 🙂

3. Cum il ajutam sa recunoasca semnele de teama si ingrijorare?

Daca am trecut cu bine de pasul 2 atunci stim si noi si copilul nostru ca sunt 3 mari categorii de semne ale anxietatii: semnele fiziologice (cum se simte corpul nostru), semnele cognitive (gandurile nefolositoare si nerealiste care alimenteaza anxietatea) si semnele comportamentale (care cel mai adesea iau forma evitarii). Puteti juca impreuna un joc, in care copilul este detectivul si cauta cele 3 mari indicii: simptomele fizice, gandurile anxioase si comportamentele de evitare. Nu-i usor sa o facem cu copilul nostru mai ales daca nu avem exercitiu cu noi insine. Poate cel mai usor de identificat sunt simptomele fizice dar e un bun inceput. Strategii de identificare a gandurilor copiilor exista, dar probabil fac subiectul unui alt articol.

4. Ce sa faca cu ceea ce simte? Cum il ajutam ca parinti sa isi gestioneze anxietatea?

Ne ingrijim pe rand de fiecare dintre cele trei categorii de semne. Unul cate unul. Fiindca cel mai usor sunt de identificat simptomele fizice acelea sunt de regula prima linie de atac. Un sistem nervos hiperactivat are nevoie sa fie calmat. Numai ca nu vine nici firesc, nici usor sa o facem. Dar daca am invatat ce se intampla cu noi, de ce se intampla atunci sansele sa o facem cresc simtitor. Atunci cand ne este teama de ceva, cand suntem anxiosi de cele mai multe ori hiper-ventilam, ceea ce tine organismul intr-o stare de tensiune. De aceea e necesar sa ne ajutam copiii sa respire normal si corect. Usor de zis, greu de facut. Nu-i de ajuns sa le spunem: respira normal! Asa ca ii invatam.

Un exercitiu pe care eu il folosesc des, e exercitiul cu baloanele de sapun. Le spun copiilor sa isi imagineze ca au in mana o bagheta de facut baloane de sapun. Vor sa faca un balon Maaare!! Pentru aceasta e nevoie sa traga adanc aer in piept apoi sa sufle in pelicula imaginara de pe bagheta de sapun incet, cu grija, tot aerul astfel incat balonul sa fie mare, maaare. Nu sa expire repede, ci incet, ca nu cumva sa sparga balonul. Ideea din spatele exercitiului este respiratia profunda, respiratia adanca care are rolul de a calma un sistem tensionat. Desigur si pentru ganduri exista strategii, și pentru comportamente, dar pe acelea le voi prezenta ulterior

5. Repetam, repetam si incurajam. 

E necesar sa practicam aceste exercitii zilnic (nu doar la nevoie), astfel incat copilul sa stie cum sa o faca atunci cand are cea mai mare nevoie de ele. Si sa fim atenti atunci cand copilul reuseste sa-si stapaneasca anxietatea si sa ne bucuram impreuna de reusita lui!

Nu-i nici usor, nici rapid sa educam un copil in a-si cunoaste si a-si stapani anxietatea. Ca sa nu mai zic ca uneori noi ca parinti suntem depasiti, mai ales daca si noi, la randul nostru suntem anxiosi si nu ne-a invata nimeni niciodata ce sa facem in astfel de situatii. Nu e niciodata prea tarziu sa incepem sa ne educam pe noi si copiii nostri si nu scrie nicaieri ca trebuie sa o facem singuri! Poate avem prieteni mai priceputi decat noi, avem acces la informatii. Poate copilul nostru are o educatoare sau o invatatoare care il poate ajuta sau un profesor dispus sa o faca. Avem psihologi care ii pot ajuta si pe copii si pe parinti sa invete ce sa aplice, cand sa aplice si cum sa aplice diverse strategii.

Cred ca una dintre problemele cele mai mari cand vine vorba de a ne ajuta copiii in situatii care trezesc in ei anxietate (fie ca e vorba de examene, fie ca e vorba de alte situatii) e ca vrem sa sarim direct “sa rezolvam problema”. Sa aflam urgent cum putem sa rezolvam rapid si odata pentru totdeauna “problema”. Vestea proasta este ca nu se poate. Vestea buna este ca se poate sa ne ajutam copiii, doar ca nu rapid, urgent si odata pentru totdeauna si incet, cu calm, sistematic, astfel incat sa le ajunga si sa le foloseasca intreaga viata!

Dacă aveți copii care se confruntă cu anxietatea la școală, am pregătit pentru ei un atelier în urma căruia ei să înțeleagă ce este anxietatea, de ce apare și mai ales cum îi pot face față cu succes.

[sursa foto]

The post Cum sa ii ajutam pe copii sa faca fata anxietatii de dinaintea examenelor? appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.

O simplu enunt care nu ia mai mult de 10 de secunde pentru a fi rostit va face ca cel puțin unul din 5 copii să devină neliniștiți. Unii dintre ei vor merge mai departe si probabil se vor ingrijora ( “Daca nu o sa stiu nimic la test?”, “Daca iau doar FB?” (in caz ca nu stiati exista si E (excelent), ceea ce plaseaza FB-ul pe o pozitie inferioara si drept urmare nedorita), “Daca râd colegii de mine?”, “Daca ma cearta doamna profesoara?”) Altii, mai ales inainte cu putina vreme de test vor avea diverse simptome fizice (“Ma doare burtica”, “Imi vine sa vomit”, “Ma doare capul”), iar in varianta cea mai problematica unii copii vor incerca activ sa evite sa se confrunte cu situatiile acestea (“Nu vreau sa merg maine la scoala”).

Ce se intampla defapt? De ce apar toate aceste reactii, cand apar si mai ales ce sa facem cu toate reactiile copiilor nostri cand vine vorba de testele scolare sau de diverse concursuri la care participa, mai mult sau mai putin cu voia lor, dupa un program care arata in cel mai bun caz asa:

• Gradinita – Evaluarea nivelului de dezvoltare psihosomatica a copiilor pentru intrarea in Clasa Pregatitoare
• Clasa Pregatitoare – Concurs de pian, Concurs de inot, Concurs de desen, Concurs de Karate
• Clasa I – Cangurasul matematician, alte concursuri de pian, inot, desen, karate
• Clasa a II-a. Cangurasul matematician, concursuri de pian, inot, desen, karate si mai ales examenul de Evaluare Nationala.

Nu mai continui cu exemplele. Sunt sigura ca fiecare avem propria lista de concursuri si examene la care participa copiii nostri. Nu e subiectul articolului de azi sa analizam cat de adecvat este pentru copiii de varste mici sa treaca prin examene. Sa zicem ca le luam ca pe un dat al vietii educationale: copiii nostri, deindata ce intra in scoala intra in diverse forme de evaluare, mai mult sau mai putin obligatorii, mai mult sau mai putin impuse de parinti, invatatori si chiar de ei insisi.

Toate cele descrise mai sus, aceasta stare accentuata de neliniste, acest sentiment de nesiguranta si incertitudine il putem cuprinde sub un termen larg, anume anxietate. Daca aceasta stare apare in raport cu o activitate de evaluare, o activitate in care trebuie sa facem dovada ca suntem buni, o putem numi mai specific anxietate fata de performanta. Si ca sa fim si mai exacti, daca starea aceasta apare de fiecare data cand copiii nostri au un test sau un examen o numim anxietatea fata de testare. Nelinistea aceasta nu este doar o stare mentala, ci copiii nostri o traiesc in intreg corpul lor: muschii sunt incordati, respiratia este accelerata, palmele transpira, stomacelul se strange (de unde si senzatia de durere de burtica care poate sa nu fie inchipuita). Indiferent cat de general sau de specific o numim, anxietatea este un proces complex, putand cuprinde:

• simptome cognitive (ingrijorari exprimate sub forma de ganduri care cel mai adesea iau forma “Daca…?”),
• simptome fiziologice (dureri de cap, de burtica, transpiratie a palmelor, lipsa de concentrare)
• simptome comportamentale (evitarea, nereusita scolara).

Un lucru extrem de important de retinut este distinctia dintre anxietatea sanatoasa si cea nesanatoasa. Revenind la exemplul de testare de mai sus: o oarecare doza de anxietate e normala, ba chiar dorita, intrucat actioneaza ca o infuzie de adrenalina care-i “trezeste” pe copii pentru a face fata testului. Aceasta e anxietatea sanatoasa, cea care ii mobilizeaza sa invete, sa lucreze, sa intrebe ca sa fie cat mai bine lamuriti despre ce au de facut. Daca insa, apar ingrijorarile excesive, oboseala, irascibilitatea, durerile de burtica sau de cap ne aflam in fata unei anxietati nesanatoase. Practic, anxietatea nesanatoasa este un raspuns emotional fata de pericole percepute (dar care ii par reale copilului – “ma voi bloca”, “nu voi sti nimic”, “ma cearta invatatoarea”) care desi e posibil sa se intample, probabilitatea de a se intampla e foarte mica si se intampla destul de rar. De cele mai multe ori anxietatea nesanatoasa ii face pe copii sa-si piarda controlul si sa devina neproductivi, confirmand astfel ca “temerile lor sunt justificate”. Rezultatul: intr-adevar iau note mici, intr-adevar râd ceilalti de ei si intr-adevar ii cearta invatatoarea – toate cele de mai sus nu ca urmare a nestiintei ci ca urmare a lipsei de control asupra unui proces atat de comun si atat de complex: anxietatea. Daca nu invata la timp sa numeasca ce se intampla (anxietatea mea si necunoasterea de strategii de a-i face fata) e posibil ca procesul acesta test-anxietate-rezultate slabe-anxietate sa duca la alte probleme (Daca in mod constant rezultatele sunt sub nivelul abilitatilor copilul poate ajunge sa se autoevalueze ca fiind “prost”, “inferior”, sa-i vada pe ceilalti ca fiind mai buni decat el).

Când stim daca anxietatea copilului nostru este sanatoasa sau nesanatoasa?

Destul de simplu; ne uitam la consecinte. Ziceam ca anxietatea are si beneficii, respectiv ii “trezeste” pe copii, ii motiveaza sa lucreze mai mult, sa fie mai concentrati ca sa aiba rezultate bune. Acestea sunt consecinte benefice. Daca in schimb copilul este in permanenta incordat, are dureri musculare sau de burtica, nu doarme bine, se simte nelinistit si speriat si mai ales daca acest lucru se vede si pe rezultatele testului acestea sunt consecinte negative. Daca aceste consecinte negative depasesc consecintele benefice atunci anxietatea copilului este nesanatoasa.

De ce anxietatea apare mai mult la unii copii si mai putin la altii?

Sunt multe teorii, dar ca sa fac o sumarizare scurta si la obiect, anxietatea apare partial fiindca este mostenita (unul dintre parinti sau ambii sunt mai anxiosi) si partial fiindca e invatata (de la parinti, de la profesori, de la bunici, de la vecini, depinde cu cine intra copilul mai mult in contact). Vestea buna este ca indiferent de ce exista anxietatea ea se poate remedia. In functie de bagajul genetic al copilului poate fi influentata in mai mare sau mai mica masura, dar cu strategii bine fundamentate si consecvent aplicate aproape fara exceptie se poate ameliora.

Dacă doriți să aflați ce strategii puteți aplica ca si parinti ca sa reduceți anxietatea copiilor când vine vorba de teste, puteți citi acest articol: Cum sa ii ajutam pe copii sa faca fata anxietatii de dinaintea examenelor?

Dacă sunteți îngrijorat și bănuiți că al vostru copil e afectat de anxietate la școală, am pregătit un atelier pentru copii cu tema “Managementul reacţiilor anxioase în situații de stres școlar“. Atelierul se adreseaza copiilor de ciclu primar sau gimnazial.

[Sursa foto]

The post Anxietatea fata de testare appeared first on Părinte Cuminte – psihoterapie, educație pentru părinți, copii.