Mia e un copilas sanatos, frumos, de-abia nascut. In timp ce nu se mai satura sa o priveasca si sa o admire, parintii se intreaba: „Oare cum va fi Mia cand va creste mare? Oare o sa invete bine? Oare isi va face prieteni, va fi fericita?” Desigur, nu vom putea sti cu certitudine raspunsul la toate aceste intrebari, dar macar o parte din raspuns o putem cunoaste. O multime de articole si carti ne vorbesc despre cat de importanti sunt acesti primi ani de viata. Si cat de multe trebuie sa facem pentru copiii nostri acum, la inceput: sa le asiguram hrana, sa avem grija sa doarma suficient, sa le oferim dragoste, caldura, suport, sa ne intelegem bine unii cu altii ca sa le oferim o familie armonioasa, sa ii educam corespunzator. Citesc intr-un GHID DE CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE A COPILULUI de-al organizatiei Salvati Copiii Romania ca „In primii trei ani de viata fiinta umana invata jumatate din ceea ce va invata in tot restul vietii sale. Copilul achizitionează in această perioadă acele comportamente fundamentale care il vor ajuta treptat sa isi construiasca autonomia… Este o perioadă magica de dezvoltare”. Sunt intrutotul de acord. E o perioada magica si responsabilitatile noastre sunt foarte mari in a o ajuta pe micuta Mia sa ajunga Mia cea mare.
De ce sunt atat de importanti acesti primi ani? Sunt mai multe raspunsuri, insa unul asupra caruia ma voi opri in cele ce urmeaza e urmatorul: ceea ce facem noi ca si parinti influenteaza extraordinar de mult modul in care se dezvolta creierul Miei. Pana nu demult se credea ca dezvoltarea creierului e determinata in primul rand de gene, de „ce a fost dat sa fie”. Insa odata cu tehnologia s-a dezvoltat si capacitatea de a ne uita mai atent (adica capacitatea lor, a cercetatorilor de a se uita 🙂 la cum anume creierul, unul dintre cele mai imature organe la nastere continua sa creasca si sa se dezvolte dupa nastere. S-a aratat ca asa cum organismul are nevoie de grasimi, proteine si vitamine pentru a creste, creierul are nevoie de interactiuni cu oameni si obiecte pentru a creste. Relatiile umane sunt hrana creierului in primii ani de viata, asadar experiente diferite fac creierul sa se dezvolte in feluri diferite, in functie de ce-i dam sa „manance”. Nu vreau sa spun ca „ce a fost scris” nu conteaza, fiindca conteaza! Insa experienta de viata e atat de puternica incat, asa cum un intrerupator are puterea de a opri sau de porni un aparat, la fel experienta are puterea de a influenta cum anume se manisfesta genele, are capacitatea de a porni sau de a opri genele.
Creierul nostru e un soi de „centru de control” al intregului organism: ne ajuta sa respiram si ajuta inima sa bata. Ne ajuta sa mergem, sa vorbim, sa cream si sa stabilim relatii cu cei din jurul nostru. Si desi creierul continua sa sa maturizeze si sa se dezvolte toata viata, viteza cu care intampla toate acestea e mult mai mare in primii ani de viata. Ganditi-va ca la nastere toate organele interne sunt dezvoltate, insa creierul nu. La nastere creierul unui copil e aproximativ un sfert din volumul creierului unui adult si pana la varsta de 3 ani isi tripleaza volumul.
Asadar, „un bun inceput” ajuta creierul sa se dezvolte bine, in vreme ce un „inceput prost”, neglijenta, abuzul pot la modul cat de se poate de fizic si biologic sa faca un copil altminteri perfect normal din punct de vedere genetic sa fie retardat mintal mai tarziu sau sa aiba probleme grave. Cum anume se intampla toate acestea, ce anume se intampla in creierul copilului, cum se dezvolta el in primii ani de viata o sa va povestesc zilele ce urmeaza, asa ca ramaneti pe-aproape!
