scuzele copiilo psiholog cluj

„Nu-i vina mea. El a început!”,

„Mi-a zis urâto, de-aia i-am tras o palmă.”

„Eu mă jucam cu jucăria și ea a venit și mi-a smuls-o”.

„Profesoara asta nu știe să explice, de-aia nu mi-am putut face temele!”

Sunt doar câteva din arsenalul de ”scuze” pe care le găsesc copiii pentru a-și justifica unele comportamente. De enervat, ne enervează că ”nu își asumă responsabilitatea”, că nu înțeleg că agresivitatea nu rezolvă problemele. Mă gândesc la noi, adulții, oare ce facem dacă ne oprește poliția fiindcă am depășit limita de viteză? „Știți, mă grăbeam atât de tare…”, „Nu mi-am dat seama, nu mă uitam la vitezometru…”. Scuze, justificări…

Încercăm cu toții, mari și mici, să minimizăm consecințele comportamentelor noastre greșite și pentru acest lucru inventăm justificări. E important, desigur să conștientizăm de ce anume facem acest lucru (poate fugim de consecințe, de responsabilitate, poate ne e teamă, poate nu am învățat ce să facem în astfel de situații). Dar ce facem când copiii apar cu astfel de justificări?

Când vine vorba de copii și comportamentele lor greșite, e important de înțeles că avem scopuri diferite:

  • Ce vrem noi ca părinți? Să-i învățăm pe copii să-și asume responsabilități în loc să-i învinovățească pe alții.
  • Ce vor copiii? Să nu fie pedepsiți.

Justificarile acestea încep subtil. Copiii îi invinovățesc pe ceilalți și asteaptă să vadă ce se întamplă. E posibil ca părinte să cădem în capcana lor, să le acceptam „justificarea” și să considerăm că are dreptate sau că e bine cum a procedat. Zilele trecute discutam la Cabinet cu un tătic exact despre aceste comportamente. L-am întrebat dacă se întâmplă ca cel mic să aibă comportamente mai violente sau mai agresive și mi-a răspuns că le are, dar niciodată fără motiv. Eu zic că are o mulțime de motive să fie furios, dar niciunul să fie violent.

Dacă un copil vede că învinovățindu-i pe ceilalți

  1. scapă de consecințe
  2. obțin ceea ce doresc (grațiere de la a-și face temele, joacă cu jucăria pe care au smuls-o de la celălalt copil, etc)

vă întreb ce motiv ar avea să nu folosească în continuare acestă modalitate de a-și rezolva problemele? Nu uitați care e scopul lor și care e scopul nostru. Gândiți-vă dacă același lucru vi s-ar întâmpla ca adult. Spre exemplu la serviciu nu vă respectați termenul limită și începeți: „Colegul nu mi-a dat materialele la timp, asa ca nu am terminat nici eu”. „Mi s-a stricat calculatorul și pănă am reusit să reinstalez…”. Dacă aceste scuze sau justificări v-ar proteja ce motiv ați avea să nu le folosiți? Numai că, majoritatea adulților nu acceptă aceste justificări și polițistul taie amenda, șeful vă penalizează la salariu pentru neîndeplinirea obligațiilor de serviciu.

Cu copiii mai mici nu cred că este extrem de productiv să începeți argumentări sau să începeți să discutați „motivele” pentru care copilul s-a comportat așa. Cu copiii mai mari e posibil, dar și acolo e destul de dificil pentru mulți copii să fie atât de conștienți de motivația din spatele comportamentelor lor. Mai eficient este să vă focalizați pe scopul de părinte, acela de a-l învăța pe copil modalități de a-și asuma responsabilități:

1. Focalizați-vă pe problema care generează ”justificările”.. 

  • Copilul dorește o jucărie pe care celălalt copil nu e dispus să o împartă?
  • Copilul meu uită să își noteze temele de casă sau nu înțelege ce explică profesorul la ore?
  • Copilul meu devine frustrat când nu obține ceea ce vrea ACUM, imediat?

Acestea sunt probleme mult mai clar formulate decât „Nu-și asumă responsabilitatea faptelor lui!” sau „Îi invinovățește pe ceilalți!”

2. După ce numiți problema, uitați-vă cum este ”rezolvată?”

  • Copilul își lovește fratele sau sora?
  • Nu își face temele?
  • Smulge jucariile?

Acestea sunt comportamente, adică le vedem (și noi și copilul) spre deosebire de ”motive”. Discuția o putem muta de la motiv spre comportament: „Nu vorbim acum despre a cui e jucăria, vorbim despre faptul că ai lovit-o pe sora ta”

3. Găsiți modalități alternative de rezolvare a problemei

„Dacă sora ta nu-ți dă jucăria, ce altceva în afară de a o lovi ai putea face?” Dacă nu reușește să găsească singur soluții, ajutați-l. Ajutați-l să vadă că poate face alegeri. Poate să vă ceară ajutorul, poate să ceară jucăria, poate să o folosească după ce sora lui se joacă, poate să se joace pe rând. Poate inclusiv să aibă o cutie cu câteva lucruri care să fie interzise altora, care să fie numai a lui. Sunt multe alte modalități de rezolvare, pe care copiii rareori le văd, având nevoie de ajutorul nostru să le poată identifica.

4. Aplicați consecințe.

Acest gen de interacțiuni conflictuale cel mai probabil genereză furie în copil, pe care alege să o gestioneze într-o manieră agresivă. Daca pentru stările emoționale nu e nevoie de justificări (și eu mă înfurii dacă primesc amendă), pentru comportamente e nevoie. Pentru furie, supărare, frustrare pot exista motive întemeiate, însă pentru comportamente agresive (lovesc să obțin ce vreau) sau pasive (nu fac temele) nu exista justificări. O consecință în cazul comportamentului agresiv ar fi să își ceară scuze pentru ce a făcut, o consecință pentru neefectuarea temelor poate fi să facă exerciții suplimentare.


Related: Despre pedepse, recompense și consecințe


Nu uitați, noi și copiii noștri avem scopuri diferite. Nu cădeți în capcana de a vă ajuta copilul să scape de responsabilități folosind justificări. Pe termen scurt justificarea aduce liniște și pace, dar pe termen lung, acceptarea justificărilor poate duce la neasumarea responsabilităților sau la însușirea de modalități neeficiente de rezolvare a conflictelor.

Sursa foto: https://bit.ly/2cYH6YI

Comments

comments