psiholog cluj

Cred că pentru orice părinte există un moment în care simte că se clatină, în care simte că se află pe linia aceea vagă și nedefinită între a-și proteja copilul pe de o parte și a-l lăsa liber și independent pe de altă parte. Defapt cred că sunt mai multe astfel de momente și e foarte greu să ajungem, dacă ajungem vreodată, să simțim că am trecut, că am ”depășit” acest prag.

Când avea 1 an am dus-o la creșă. A fost prima dată când am simțit că am trecut cu adevărat linia aceea difuză și vagă între a fi un părinte sensibil și protector și a fi un părinte-educator, care se retrage când e cazul. Am plâns, m-am îngrijorat, m-am învinovățit, deh, ”ce fel de mamă o fi aceea care-și duce copilul la creșă atât de mic?” Ea? Abia aștepta să meargă la creșă, i-a plăcut dintotdeauna să fie printre oameni, indiferent de vârstă. Mie… s-a părut că a fost cel mai greu moment de de până atunci. Dar asta până la următorul prag.

Când avea 2 ani am lăsat-o pentru prima oară să doarmă la bunici fără noi, părinții. Iarăși am făcut-o cu un nod în gât și cu sentimentul că ”o abandonez” la bunici deși își adoră toți bunicii și singura ei problemă e că fiind la școală acum nu mai poate merge cu ușurință în timpul anului acolo. Numai că atunci când am lăsat-o prima dată nu știam ce va fi, în schimb îmi imaginam cu vârf și indesat cum o să plângă după mama sau după tata, cum n-o să poată adormi dacă nu învârte o șuviță de păr DE-A MEA pe degețel.

La 8 am lăsat-o să meargă în tabără. Cu cortul, o săptămână!!!! Total în afara zonei mele de comfort. Nu pentru faptul că merge cu cortul, doar am mai fost și știu că îi place la nebunie. Problema e că merge FĂRĂ PĂRINȚI cu cortul. Dacă n-o să se descurce? Dacă plouă și se udă toată? Dacă răcește? Dacă e speriată noaptea? Dacă se aventurează singură prin pădure? Și iarași nodul în gât, stomacul strâns și anxietatea la 10 pe o scală de la 0 la 10.

O clientă (60 de ani) cu care m-am întâlnit deunăzi îmi povestea cu același nod în gât și cu lacrimi în ochi despre copilul ei (34 de ani) care ”până la vârsta asta” nu e căsătorit, nu are copii și pe deasupra e pe punctul să renunțe la ce a făcut până acum și să își schimbe traseul profesional. Oare ce ar putea EA să facă să-l aducă pe ”drumul cel bun”?

În viața noastră de părinți, fie că suntem la 25 sau la 70 de ani cred că trecem prin multe momente grele, momente de dezechilibru între a face totul pentru copii și a ne retrage pentru a-i lăsa să-și urmeze drumul lor. De fiecare dată când apare un astfel de nou moment ne dăm seama că momentul de dinainte care ni se părea de cotitură a trecut. Și i-am supraviețuit cu toții, părinți și copii. Uitându-mă în spate la cei peste 10 ani de a fi părinte pe care îi am, îngrijorarea de a o fi lăsat singură la creșă mă face să zâmbesc, cea de a o fi lăsat la bunici sau în tabără mă face să râd în hohote iar perspectiva de a vedea că poate va face alte alegeri de viață decât consider eu că ar fi benefic pentru ea… mă înspăimântă, pentru că nu am ajuns încă acolo.

Firul acesta subțire pe care ne tot facem exerciții de echilibristică, fir care desparte dorința de a-i ține aproape pe copii de dorința de a-i lăsa să înainteze în viață fără noi cred că e defapt firul pe care mergem întreaga viață după ce am devenit părinți. Firul acesta nu devine niciodată autostradă, să simțim stabilitate si echilibru. Cred că pot fi perioade în care se face mai lat, cam cât o cărare, după care iar se îngustează și tot așa, până la capătul vieții nostre.

Niciodată nu ajungem la capăt, niciodată nu vom avea sentimentul că am lăsat în urmă pentru totdeauna protecționismul și îmbrățișăm  100% independența copilului. Pentru că grija și dorința de a-i proteja nu e în spatele nostru și independența copilului în față. Ele sunt una lângă alta, în stânga și în dreapta, noi traversăm viața de părinte pe drumul dintre ele – uneori mai cădem sau într-o parte sau în alta, uneori ne clătinăm rău de tot, iar alteori reușim să ajungem la stabilitate. Pentru o vreme…

Când mai simțiți că vă clătinați, că alunecați sau în partea protecționismului sau în partea independenței amintiți-vă că nu sunteți singur pe firul acesta. E un drum tare aglomerat, plin de alți părinți care încearcă și ei să-și țină cum pot echilibrul. Momentul de echilibru în parenting nu e un moment în care ajungem și rămânem încremeniți pentru restul vieții. Nu exisă MOMENTUL de echilibru, există doar o mulțime de momente, uneori de echilibru, alteori de dezechilbru.

Sursa foto: http://bit.ly/2hHNv9z

Comments

comments