psiholog cluj diana tarcea

Primele sedințe de consiliere psihologica sunt intalniri de cunoastere si de identificare a dificultatilor din familie. Uneori parintele poate sa exprime cu usurinta care e problema, alteori e nevoie de intrebari ajutatoare din partea mea. In tot aceste proces de cunoastere, am remarcat ca multor parinți le vine destul de usor să vorbească despre ce face sau nu face bine copilul, în schimb le e mult mai dificil sa vorbeasca despre ce simte copilul.De multe ori fiindca nu stie ce simte copilul (nu l-a întrebat niciodata), alteori fiindca nici nu s-a gandit ca ar conta în vreun fel.

Ganditi-va si voi, cat de des va intrebati copiii ”Cum a fost azi la scoala/ gradinita?” sau ”Ce-ai facut azi la scoala/ gradinita?
vs. cât de des îi întrebați ”Cum te-ai simțit azi la școală/ gradiniță?”. De ce i-ați întreba? De ce e util să știm cum se simt copiii noștri? 

Acum că ați început să citiți acest articol cum vă simțiți? Plictisiți fiindcă gândiți poate ”o, nu, încă un articol despre inteligența emoțională?”. Poate sunteți interesați fiindcă e un subiect care vă preocupă în ultima vreme? Poate înfuriați fiindcă fonturile sunt prea mici și nu puteți citi aticolul pe telefon? Emoțiile, ceea ce simțim sunt parte din noi înșine, la fel cum sunt ochii care preiau informația din mediu, o transmit la creier și astfel vedem. La fel cum e mâna care se așează pe aragaz și se retrage urgent fiindcă a primit informația ARDE și a reacționat ca atare: s-a retras. Doar că sunt mai puțin tangibile, mai puțin evidente. Faptul că nu sunt atât de evidente nu înseamnă că nu sunt utile, nu înseamnă că nu au aceeași capacitate de a transmite informații la fel cum au celelalte simțuri ale noastre.

Sunt mulți copii (și părinți) care cred că emoțiile nu sunt bune la nimic sau care cred că emoțiile sunt ceva care ne încurcă, ne incomodează și că ne-ar fi viața mult mai ușoară fără ele. Am întrebat expertul nr. 1 într-ale vieții, copilul meu, ce crede despre asta:

– Auzi, am la Cabinet un client, un copilaș fix de vârsta ta, care crede că emoțiile nu sunt bune la nimic. Ești de acord?
– Dar cum să nu fie bune? Stai să-ți spun cum să-i zici: Prima dată află ce îi place cel mai mult. Înghețata, supa de tăiței, fotbalul?
– Nu-l întreb că știu. Îi place să se joace pe tabletă, îi place fotbalul.
– Atunci îl întrebi ce simte când joacă fotbal sau se uită pe tabletă. Sigur îți va spune că e foarte bucuros când joacă fotbal. După care afli ce îi place cel mai puțin.
– O, și asta știu. Nu îi place să facă teme de casă, nu îi place să scrie, nu îi place…
– De ajuns. Atunci îl întrebi cum se simte când își face temele? O să îți spună că e supărat sau plictisit sau furios. Vezi, aici tu o să îi spui așa: dacă tu crezi că emoțiile nu sunt importante cum o să știi să mergi să joci fotbal sau cum o să știi să cauți ce să faci ca să îți fie mai ușor cu temele? La aia sunt bune emoțiile: să știe ce îi place și ce nu-i place, să știe să facă mai mult din ce-i place și mai puțin din ce nu-i place!

O, ce mi-ar plăcea să o iau de asistent la Cabinet, nu cred că aș fi putut spune mai bine la ce folosesc emoțiile – mă rog, uneori nu-i o opțiune să facă mai puțin din ce nu-i place dar argumentul e bun :), practic emoţiile ne indică ce să facem în continuare.

Am și eu un argument, nu ştiu dacă e la fel de clar ca şi al ei. Gândiți-vă pentru un moment ce înseamnă să nu poți deosebi teama, îngrijorarea, anxietatea de senzația de foame. Ce înseamnă să nu poți deosebi sentimentele de neajutorare de consumul de droguri sau alcool. Ca și părinți nu vom fi toată viața în spatele copiilor suflându-le în ureche ce alegeri să facă. Sarcina noastră este să îi sprijinim în a face alegerile cele mai potrivite pe baza informațiilor pe care le primesc din exterior și interior. Dacă ochii, mâinile, nasul, urechile ne dau informații despre ce se întâmplă în afara noastră, stările noaste, emoțiile noastre ne dau informații despre ce se întâmplă în interiorul nostru. Lumea noastră internă e la fel de bogată ca și cea din afară. Oricât de orientați am fi în exterior, nu putem scăpa de noi înșine, de lumea noastră interioară. Și nici nu ne-ar fi benefic.

– Mami, ce crezi, ar trebui să mănânc? mă întreabă într-o zi aceeași prințesă buclucașă foarte pricepută în argumente logice
– Ce interesant să mă întrebi pe mine despre o senzație de-a ta. Întreabă-ți corpul tău: îi e foame?
– Păi asta e, l-am întrebat și nu știu ce să zic. Nu sunt sigură că îmi e foame dar nu-s nici sigură că nu îmi e foame.
– Oare cum ai putea afla? Ia zi-mi ce simți în corpul tău? Simți ceva în stomăcel, că de obicei acolo se simte foamea?
– Parcă simt ceva, dar nu prea tare în stomăcel. Simt așa în tot corpul un fel de slăbiciune, parcă n-aș aveaa destulă putere.
– Oare când ești obosită ce simți? Nu simți același lucru?
– Ba da, dar nu prea cred că sunt obosită. N-am făcut mai nimic azi. N-am motive să fiu plictisită. Și nu mi-e nici somn.

Adevărul e că era înainte de ora de culcare, dar n-am vrut să o îi arăt ceasul să îi spun că EU sunt sigură că EA este obosită uitându-mă la ceas. Am vrut ca EA să descopere singură propriile-i semnale de oboseală/ somn.

– Crezi că poți fi obosită doar dacă ai făcut multe într-o zi? Mai sunt și alte motive să te simți obosită?
– Bine mami, normal că mai sunt. Când se termină ziua și vine noaptea de exemplu. Atunci mi se face somn, sunt obosită chiar dacă n-am făcut nimic.
– Dar de ce ți se face somn? Cum știi că îți e somn?
– Păi simt așa cum mă lasă puterile, nu mai am chef să alerg, mă mișc ca un melc, mi se închid ochii.
– Dar asta nu-i fix așa cum te simți acum?
– Nu mi se închid ochii, dar nu am puteri şi mă mişc ca un melc. Vrei să spui că n-ar trebui să mănânc? Vrei să spui că ar trebui să dorm?
– Eu nu-ţi spun ce să faci. Tu îţi spui ce să faci după cum simţi. Dacă ţi-e foame haide să manânci, dacă ţi-e somn mergi la culcare.

Nu era mai simplu să anunț ”La ora asta n-are cum să-ți fie foame. E ora de culcare, deci ți-e somn! Pijamaua și patul!”. Firește că era mai simplu, dar nu și mai benefic. Dacă îți e foame mănânci, dacă ești obosit dormi, dacă ești trist vorbești cu un prieten sau cu mama/ tata, dacă ești furios respiri adânc să te calmezi puțin, dacă ești îngrijorat îţi distragi atenţia sau lupţi cu gândurile tale. Stările noastre dictează acţiunile noastre. Stările copiilor vor trebui să le dicteze acţiunile, nu mama sau tata. Dar pentru asta trebuie să aibă acces la ele, să le cunoască astfel încât să poată face cea mai bună alegere a acţiunilor lor. In fond toate sunt ale noastre: foame, somn, tristeţe, furie, bucurie, plictiseală, îngrijorare, frică, entuziasm…

Sursa foto: http://bit.ly/2dvJkQ0

Comments

comments