psiholog copii cluj

L-am citit pe Alfie Kohl cu al său Parenting necondiționat cu sufletul la gură, înainte cu multă vreme de a fi tradus și la noi. L-am ascultat orbește. Numai să fi auzit cuvântul recompensă sau pedeapsă și mă zbârleam. Nu mi-a trecut de ”parentingul necondiționat” în înțelesul de iubire necondiționată nici în ziua de azi, dar mi-a trecut zbârleala în ceea ce privește cuvintele recompensă și pedeapsă și o să vă spun exact cum am reușit să le integrez în viața mea, în munca mea fără să renunț la a-mi iubi necondiționat copilul.

În mod constant vin părinți la cabinetul meu spunând că au încercat totul: să explice copilului cum stau lucrurile, să discute cu el, să se conecteze la el și la nevoile lui, dar cu toate aceastea uneori, în anumite situații, cele de mai sus nu funcționează.

Acești părinți sunt părinți care își iubesc copii, care citesc și se educă despre cum să fii un părinte cât de bun posibil. În același timp, acești părinți se simt câteodată copleșiți,simt că pierd lucrurile de sub control și se luptă – atât cu copilul lor cât și cu ei înșiși. Părinți care luptă să înțeleagă cum de e posibil, dacă au făcut totul ”ca la carte”, adică au fost blânzi cu copiii, întelegători, empatici și răbdători nu au obținut rezultatele așteptate? În plus, le rămân câteva întrebări deschise:

  • Ce fac atunci când, în pofida explicațiilor copilul se îndreaptă amenințător cu markerul negru către perete?
  • Ce fac atunci când mă lovește sau atunci când își lovește fratele sau sora?
  • Ce fac cu copilul meu de 10 ani care refuză cât se poate de categoric să își facă temele fiindcă i se par stupide?
  • Dar cu un adolescent căruia i-am găsit țigări în ghiozdan sau despre care am aflat că ar chiuli de la școală?

Când apar situații de genul acesta, ca părinți care am fost tot timpul aproape de copiii noștri. suntem luați prin suprindere pentru că în cărți, dacă vorbim calm, dacă oferim explicații, dacă îi suntem aproape, pur și simplu aceste situații nu ar trebui să existe. Fiindcă realitatea e altfel, fiindcă aceste situații există, începe să se insinueze întrebarea: Oare unde am greșit? Ce nu fac/ ce nu am făcut bine de vreme ce am ajuns aici? Scenariul acesta nu trebuia să existe dacă făceam totul ca la carte. Există mai multe explicații pentru faptul că s-a ajuns aici, dar poate una dintre ele ar fi faptul că, teoria conform căreia ar trebui să ne creștem copiii fără pedepse și recompense nu e o teorie suficient fundamentată, fiindcă nu ia în considerare unele aspecte esențiale când vine vorba de copilul nostru și de noi înșine:

  • În primul rând, nu ține cont de faptul că suntem diferiți, avem firi diferite, temperamente diferite – unii adulți sunt mai rabdători, alții mai impulsivi, unii sunt mai relaxați, alții mai anxioși. La fel și copiii, unii au reacții mai intense, alții mai potolite. Unii au o mare nevoie de a simți că sunt în controlul lumii lor, alții se simt mulțumiți să fie conduși. Mai pui laolaltă un părinte mai impulsiv cu un copil ce are reacții intense și deja avem rețeta, dar nu cea de succes, cea de insucces dacă ne bazăm exclusiv pe discuții și explicații în detrimentul acțiunii.
  • Promovează un stil de parenting permisiv – adică acel mod de a crește copii cu deosebită dragoste şi afecţiune, dar cu puţine solicitări şi limite. E un stil de parenting despre care știm nu din zeci, ci din mii de studii că este un stil de parenting care nu este benefic pe termen lung copiilor din niciun punct de vedere – nici emoțional, nici academic, nici social.

Pentru unii părinți e posibil ca lucrurile să funcționeze în absența pedepselor/ recompenselor dar nu pentru toți. Urmările unei astfel de abordări, așa cum le-am văzut eu de la cei care vin la terapie sau consiliere sunt: 

  • Părinți încărcați de vină, de neputință și remușcări – ce-am făcut greșit de am ajuns aici? Ce mă fac mai încolo? Nu mă mai descurc!
  • Copii care încă testează limitele pentru a înțelege ce e bine, ce e rău, ce funcționează, ce nu funcționează?
  • Lupte de putere – între un copil care încearcă, poate-poate reușește și un părinte care e epuizat de atâtea explicații și care nu-și dorește decât puțină ordine în haosul care începe să se creeze.

Ce e de făcut? Poate e de zdruncinat puțin o paradigmă rigidă, poate că, dacă sunt aplicate cu calm și încredere pedepsele (sancțiunile) și recompensele nu sunt otravă pentru copii. Poate că ar fi bine să dăm puțin credit sancțiunilor și recompenselor, poate există situații sau momente în care fac bine, nu rău. Vă aștept să vorbim în curând despre partea pozitivă, despre beneficiile pedepselor și recompenselor și cum le putem folosi să întărim, nu să distrugem relația cu copiii noștri.

Sursa foto: http://bit.ly/2aI17R5

Articole similare:

Rețete garantate în parenting

Cum stim care informatii despre parenting sunt adevarate?

Creșterea copiilor e oficial imposibil de realizat!

Comments

comments