„Parenting is now officially impossible!” e titlul unui articol din Time de acum câteva zile. Atât de mult mi-a plăcut articolul (și titlul) încât nu știu dacă aș putea adăuga ceva în plus. E atât de adevărat, atât de real, atât de cu picioarele pe pământ. Vă spicuiesc câteva paragrafe cu care inima și mintea mea au rezonat:
„E imposibil să fii un bun părinte în anul 2016. Trăim sub lupa unui microscop viral dat de mediile de socializare online care a reușit să desființeze orice speranță ar fi avut-o vreodată un părinte.”
”Ceea ce a fost timp de ani de zile o poveste împărtășită in familie despre cum am pierdut copilul la Disney World astăzi este un motiv de dezbateri fierbinți purtate de străini în mediul online. Acești străini simt nu numai că au dreptul să comenteze și să judece aceste incidente care nu s-au întâmplat în familia lor dar și să ia măsuri, să ia atitudine sub forma hărțuirii, intimidării, petițiilor sau chiar a telefoanelor către autorități. Ca și cum nu ar exista loc de greșeli atunci când vine vorba de părinți.”
„Atunci când un copil este pierdut sau când suferă părem a uita anxietatea torturantă prin care trec părinții. Ca și cum a fi părinte are doar două fețe – fie ești un părinte bun, fie ești un părinte rău. Conflictele emoționale nu își găsesc locul pe internet, căci învinuirile conduc aici. Și învinuirile acționează ca un balsam, împrăștiindu-se printre mase sub forma lui „asta nu mi s-ar întâmpla mie niciodată”
„Nu putem trage o pălmuță la fund fiindcă vom fi acuzați că ne abuzăm copiii. Nu mai putem ceda în fața unei crize de furie fiindcă vom porni un scandal despre cum creștem copii răsfățați. Nu putem ține partea copilului copilului pentru că îi facem să fie cu nasul pe sus, să creadă că totul li se cuvine. Nu-i putem disciplina pentru că asta nu face decât să crească problemele. Nu putem sta pe lângă ei pentru a ne asigura că nu pățesc ceva pentru că devenim ”părinți elicopter”. Dar nici nu ne putem îndepărta de lângă ei pentru o secundă și să-i lăsăm să se descurce. Asta e neglijență. ”
„Toți cred că sunt părinți perfecți pe internet. Dar puțini pot împărtăși poveștile lor de frică și rușine. Și când o vor face, Internetul va fi acolo, așteptându-i.”
Vorbim atât de mult despre parenting necondiționat, despre cum să ne acceptăm copiii așa cum sunt, fără să-i judecăm. Cum rămâne cu noi, părinții? Pe noi cine ne acceptă așa cum suntem? Cu bune, cu rele, cu greșeli, cu succese? La noi cine se uită cu compasiune dacă ne pierdem cumpătul și ridicăm tonul la copii? Pe noi cine ne înțelege dacă suntem uneori atât de epuizați încât sărim peste spălatul pe dinți seara, peste strânsul jucăriilor sau chiar îi lăsăm cu tableta-n mână uneori? Eu zic că cine nu are prieteni adevărați, numai din aceia virtuali, să-și facă! E atât de bine și reconfortant să stai să împărtășești cu alții ceea ce nu poți pune status pe FB fiindca vei fi judecat și criticat că ești abuziv sau neglijent, că ești delăsător sau aspru.
Ieri după amiază eram cu toții frânți de oboseală după un week-end pe drumuri, un week-end stresant și obositor. Mi-am sunat soțul și i-am zis: ”Las-o să facă ce vrea în dup-amiaza asta, dacă vrea telefon, televizor, tabletă, jucarii – ORICE. Azi nu există reguli”. E în regulă să existe zile fără reguli. Nu-i va afecta creierul, nu ne va afecta relația, nu va crede că de acum încolo va avea voie la device-uri fără limită. E un moment în viață nu e TOATĂ viața, e o după amiază fără restricții și reguli NU o viață fără restricții și reguli. Nu va fi așa tot timpul, nu va fi așa des, dar va fi din când în când. Nu pot să zic că nu mă simțeam și vinovată că în loc să stăm împreună după un week-end în care am stat departe unii de alții stăm pe telefoane.
Fiecare avem „greșelile” noastre ca părinți, fiecare avem povești nespuse public. Nu le spunem de teamă de a nu fi judecați, de teamă de a nu fi respinși și criticați. Sunt psiholog, deci știu multe despre părintele perfect, dar sunt și mamă așa ca știu multe și despre părintele imperfect. Cât despre cum le împac… greu, ca orice alt părinte, dar mă strădui permanent să văd nuanțele de gri dintre extreme. Sau ca să o citez pe Prințesa Buclucașă, esti 80% bună și 20% rea 🙂 Nu o întreb cum a făcut calculele, eu mă declar mulțumită de rezultat 🙂
Ce povești nespuse aveți? Ce greșeli de parenting faceți? Cât % sunteți „răi”?
