psiholog diana tarcea
  • A îl determina să se spele pe mâini
  • A tolera să o văd supărată
  • A înţelege că îi e frică de ceva ce nu există
  • A suporta că minte
  • A îl vedea că nu împarte jucării

Cu toţii, ca părinţi, avem punctele noastre slabe, vulnerabilităţile noastre, luptele pe care le ducem. Avem situaţii din acelea în care simţim că fiecare celulă a corpului stă să explodeze, simţim că nu mai putem, nu mai suportăm, ne-am săturat. Pentru mine, lucrul la care nu mă pricep acum(zic acum fiindcă nu ştiu dacă nu va fi în viitor altceva la care o să mă pricep şi mai puţin) e să mă abţin să fiu deşteaptă. Adică să mă abţin să îi spun ce să facă, cum să facă, când să facă.

Sigur că la 8 ani ai ei şi la mult mai mulţi ai mei am ce să îi spun, pentru că într-adevăr ştiu să fac mai bine ca ea multe lucruri (sunt şi lucruri pe care le face mai bine ca mine!). Ştiu mai bine că e important să lucreze la teme dimineaţa, când e odihnită, nu seara. Ştiu că e mai bine să nu îşi exprime TOATE punctele de vedere atât de vehement fiindcă riscă să îşi piardă prieteni. Ştiu că dacă nu mănâncă la ora cinei o să o apuce foamea FIX în secunda în care sting lumina şi îi urez noapte bună. Ştiu că dacă vrea să cânte la pian (şi vrea, că o întreb periodic) atunci trebuie să repete.

Problema e că eu ştiu lucrurile acestea fiindcă am trecut prin ele, fiindcă am mult mai mult de opt ani şi drept urmare m-am izbit de mult mai multe. Pe deasupra mai sunt și psiholog, deci știu de două ori mai bine cum e cu creșterea copiilor (nope). Dar ea nu, ea are doar 8 ani şi a dat cu capul doar cât poţi să dai cu capul în 8 ani. Unele lucruri le-a învăţat, altele nu (încă). Atunci când “nu face lucrurile aşa cum trebuie” uit că are încă de învăţat, uit că nu este altă cale de a învăţa decât a da cu capul, uit că e puternică şi capabilă să îşi asume majoritatea consecinţelor ce decurg din faptul de a nu fi făcut lucrurile “cum trebuie”.

Se mai întâlmplă ceva atunci când “sunt prevăzătoare” şi ştiu mai bine decât ea cum se fac lucrurile. Încet, sigur, fără nicio intenţie (ca atâţia alţi părinţi din lumea asta) îi erodez credinţa că POATE, că e capabilă, că are resurse să facă faţă, că se descurcă! Aşa că mă scutur bine şi îmi spun ca pe o mantră:


“Are 8 ani!” (da, uneori uit și trebuie să îmi spun explicit lucrul ăsta)

“Las-o să greşească, doar aşa învaţă”

“Cel mai rău lucru care se poate întâmpla când dă cu capul e să îl spargă. Dar se vindecă şi a două oară nu mai dă!”

“Vreau să creadă despre ea însăşi că e capabilă, că poate. Pentru asta, trebuie să mă retrag”


Şi când scriu simt un nod în gât. E semn clar că e un punct foarte sensibil pentru mine. Dar învăţ. Învăţ şi eu odată cu ea. Eu cum să fiu mai puţin deșteaptă (atotştiutoare) şi ea cum să greşească şi să se ridice şi să meargă mai departe!

Oare luptele voastre care sunt? La ce nu va pricepeţi? Unde doare dacă atingeţi? În ce situaţii vi se pune un nod în gât?

Sursa foto: http://theillustratorsagency.com/category/gordana-ivkovic/

Comments

comments